Oricât de absurdă ar fi acţiunea de a defini ceva prin ceea ce nu este, datorită stereotipiilor şi preconcepţiilor care ne învăluie existenţa, acest lucru este justificabil, măcar pentru început.
1. Psihoterapia NU este o relaţie dintre un comerciant de sfaturi şi soluţii şi un client. Multă lume se prezintă la cabinet în speranţa că va găsi acolo un expert în probleme de viaţă care să prescrie contra-cost soluţii şi sfaturi, aidoma unui medic. Motivul pentru care un terapeut nu face aşa ceva este simplu: în loc să-ţi însuşeşti abilităţi de rezolvare a propriilor probleme şi strategii de prevenire a acestora, s-ar putea să ajungi să plăteşti un străin pentru a-ţi conduce viaţa, şi pentru a întări cauzele problemelor tale. Sigur că un alcoolic ar prefera abstinenţei alternativa unor medici care, prin absurd, ar accepta să-i facă transplant hepatic odată la 4-5 ani, dar…
2. Psihoterapia NU este un demers în urma căruia rezultă că eşti sau nu nebun. Mulţi clienţi, în primele şedinţe, după ce îşi expun dificultăţile, vor să afle dacă sunt sau nu nebuni. Ei bine, nebunia nu face parte din dicţionarul unui psihoterapeut şi… nici psihiatru. Uimitor, poate, este un concept specific literaturii beletristice, mass-mediei, bancurilor, discuţiilor informale, certurilor etc. însă nicidecum psihoterapiei. Înainte de a te întreba dacă eşti sau nu nebun, poate că ţi-ar fi mai util să te întrebi la ce ţi-ar folosi răspunsul. Un diagnostic psihiatric serveşte la alcătuirea unui plan de tratament medicamentos. Cum noi, psihoterapeuţii, nu administrăm pastile, diagnosticul psihiatric ne este inutil.
Într-o societate în care predomină o viziune mecanicistă asupra individului, în care se presupune că ar exista un fel de model, tipar sau standard de conduită care defineşte normalitatea, presiunea socială sancţionează abaterile comportamentale de la o medie fondată tocmai pe aceste abateri. Media dintre 10 şi 6 este 8… 8 reprezintă standardul comportamental de normalitate încurajat de societatea lui 10 şi 6, motiv pentru care şi 10 şi 6 se raportează la şi tind să fie 8. Paradoxul este că 10 şi 6 se pot suspecta reciproc de nebunie pentru faptul că nu sunt 8, chiar dacă nici 10 şi nici 6 nu e 8, acesta fiind tocmai ceea ce au în comun cele două cifre. Acum poate vei gândi că, în realitate, cei mai mulţi oameni sunt 8 (“normali”) şi foarte puţini 10, 6 sau alte cifre (“nebuni”). Dacă ar fi aşa, ar trebui ca cele mai multe îngheţate să fie cu vanilie, preferata lui 8 şi numai câteva cu ciocolată, fructe de pădure, lămâie, portocale, vişine etc. … Aşadar, nu te aştepta de la psihoterapeut să te catalogheze drept “nebun” dacă “îngheţata” ta preferată nu este de vanilie. Dimpotrivă, unul din rolurile noastre este acela de a te ajuta să-ţi clarifici preferinţele pentru diferite tipuri de îngheţată.
3. Psihoterapia NU este un set de intervenţii oculte, magice, mistice. Chiar dacă unii clienţi se arată uimiţi de ceea ce conştientizează la un moment dat, de schimbările ample care survin în urma aplicării unor tehnici şi metode psihoterapeutice, de felul in care îşi schimbă comportamentul imediat după ce un simplu gând a fost schimbat, de nivelul relaxării atins in urma unui simplu exerciţiu de respiraţie, te putem asigura că pentru tot ceea ce se petrece în cabinet există o explicaţie ştiinţifică de care nu vei fi străin atunci când vom lucra.
Acum, după ce ai făcut cunoştinţă cu ceea ce NU este psihoterapia, conştienţi că asta nu te va face să ne onorezi cu o vizită, considerăm că este momentul să afli şi ceea ce este:
1. Psihoterapia este o oglindă în care tu, clientul, îţi priveşti propria reflexie: propriile dorinţe, motive, scopuri, comportamente, dificultăţi, emoţii, gânduri şi convingeri, propriile perspetive asupra realităţii. Având în faţa ochilor propria reflexie, îţi poţi ajusta singur modul de a gândi, simţi şi acţiona.
Nu de puţine ori, gânduri ca: “nu pot face nimic bine”, “nimeni nu mă place”, “nu mă voi descurca”, ne fac să ne simţim trişti, singuri, descumpăniţi, anxioşi, ne inhibă iniţiativa, ne fac să abandonăm activităţi care ne fac plăcere, ne împiedică să funcţionăm optim la locul de muncă, la şcoală, în societate, in relaţii apropiate. Psihoterapeutul îţi va reflecta aceste lucruri şi interacţiunile dintre ele, astfel încât tu să le poţi privi “in ochi”, analiza din punt de vedere logic şi al utilităţii, compara cu trecutul tău real şi ajusta la realitate.
2. Psihoterapia este un proces de schimbare. Pentru a ieşi din stereotipul de care, probabil, eşti deja sătul, îţi propunem să te gândeşti la o situaţie din trecutul tău în care a apărut o problemă pe care ai rezolvat-o. Pentru ca o situaţie să devină problemă trebuie să existe un scop (ce ţi-ai dorit tu să obţii) şi cel puţin un obstacol (ce te-a împiedicat iniţial să obţii ce-ţi doreai). Calitatea de obstacol este dată de percepţia unei discrepanţe dintre ceea ce consideri tu că poţi, cunoşti, posezi şi ceea ce consideri că ai avea nevoie să poţi, cunoşti şi posezi pentru a-l depăşi. Percepţia discrepanţei generează anumite stări sufleteşti nu întotdeauna pozitive. Gândeşte-te acum la felul în care ai depăşit tu obstacolul. După ce l-ai depăşit, discrepanţa percepută iniţial de tine a dispărut, acest lucru modificându-ţi percepţia asupra obstacolului şi situaţiei în ansamblu dar şi starea sufletească. Pentru că acum consideri că poţi iniţia şi susţine anumite comportamente necesare rezolvării, cunoşti obstacolul şi dispui de instrumentele necesare (fizice, mentale etc.), în situaţii similare nu vei mai vedea obstacole ci doar condiţii iar situaţiile similare încetează să mai fie probleme. Te-ai schimbat. Tu, “cel de acum”, ai o reprezentare a unei realităţi diferită de cea pe care o aveai tu, “cel de atunci”. Acum dispui de un set comportamental pe care nu-l aveai atunci. Cu alte cuvinte, simţi, gândeşti şi te comporţi diferit.
La cabinet, oamenii se prezintă din diverse motive, de multe ori altele decât cele expuse iniţial, vin pentru a-şi rezolva probleme emoţionale sau existenţiale complicate, delicate şi chiar grave şi urgente, însă uneori clarificarea obstacolului este suficientă pentru ca o situaţie să inceteze a mai fi problematică. Indiferent de aceste aspecte, pentru a le rezolva, este necesar să se schimbe, asemeni ţie: să-şi formeze o imagine clară asupra obstacolului, să identifice resursele (interne sau externe) de care au nevoie pentru a-l depăşi, să-şi schimbe modul de a gândi despre problemă şi să-şi însuşească noi modele comportamentale adaptative prin intermediul cărora să facă faţă situaţiilor problematice viitoare.