Florin Panoiu

“Sunt o persoană unică, la fel ca toţi ceilalţi” (Gretchen Rubin)

Photo 28.01.2015, 20 13 44

Sunt curios din cale afară! Norocul meu cu barza care m-a adus intr-o lume in care necunoscutul şi posibilităţile infinite îmi întreţin setea de cunoaştere, îmi conferă sens  şi-mi ghidează existenţa.  Altfel… m-aş fi plictisit groaznic. Pe lângă Psihologie, o parte din timp mi-l ocupă pasiunea pentru ciclism montan,  Astronomie, Fizică cuantică, Biologie, Chimie, Sociologie, Istoria celui de-al II-lea război mondial dar nu duc niciodată lipsă de timp când este vorba de ieşit la bere cu prietenii.

 

Nu pierd războaie ci doar lupte! Am pierdut o luptă = am avut şansa de a deveni conştient de punctele mele slabe, de erori şi greşeli; îmi reevaluez strategiile, metodele, scopurile şi resursele; voi elabora strategii noi ţinând cont de toate aceste lucruri; nici nu se pune problema să nu mă accept pe mine însumi, indiferent de rezultat! Erorile şi greşelile sunt oportunităţi, nu tragedii, penicilina stând drept mărturie in acest sens. A nu accepta greşelile, erorile, luptele pierdute ca fiind elementele noastre definitorii, înseamnă a ne refuza singuri dreptul şi capacitatea de a învăţa.

 

Singura certitudine pe care o pot accepta este că nu există certitudini! Consider că nu relativismul stă la baza nesiguranţei pe care se grefează diverse forme de anxietate şi comportament disfuncţional ci tocmai convingerea că ar exista certitudini pe care oamenii le caută obsesiv fără însă a le putea vreodată găsi. Iluzia certitudinii suspendă sentimentul nesiguranţei cu preţul stagnării evoluţiei. Am fost convinşi că Pămantul e plat. Apoi că e-n centrul Universului. Apoi că Soarele orbitează in jurul lui. Că galaxia noastră era Universul. Că Universul este static şi veşnic. Toate acestea au fost certitudini, unele dintre ele împingând chiar la crimă pentru a conserva o stare de fapt.

 

Potenţialul, resursele şi fericirea fiinţei umane sunt limitate doar de propriile convingeri şi concepţii. O fi bine, o fi rău…? Binele şi Răul nu există decât in vocabularul meu de pamflet: Binele de azi… nu va fi răul de mâine? Eh, tot răul spre bine… Mai bine azi rău şi mai bine mâine! Bine pentru cine? Dacă e bine pentru mine, oare nu e rău pentru altcineva? Atunci… să fie rău pentru mine şi bine pentru alţii? Dacă le fac altora un bine, oare nu le fac, de fapt rău? Cel mai bine e să fie bine pentru toţi! A… şi cum ne putem da seama de asta? A fost vreodată bine pentru toţi? Oare nu asta a visat şi Stalin? Să fi fost bine pentru toţi pe vremea lui? Mmm… sper să nu treacă viaţa pe lângă mine până rezolv dilema!

 

Sunt un om liber, cu riscul de a contrazice o grămadă de filozofi! Născându-mă fără a fi întrebat, îmi rezerv dreptul de a întreprinde orice consider că mi-ar aduce fericire şi echilibru. Am dreptul şi puterea de a-mi crea şi trăi propria existenţă.  Singura persoană de la care îmi cer voie sunt eu. Dacă există un Creator cu un plan divin pentru noi toţi, străin propriei conştiinţe, dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, dacă totul se întâmplă cu voia Lui, avem oare vreun motiv să credem că suntem noi, muritorii, in stare să păcătuim? Dacă Dumnezeu este iubire, ce motive avem noi să fim atât de convinşi că ne va pedepsi? Ce motive avem să ne temem de El?  Dacă viaţa este un test, avem vreun motiv să refuzăm ideea că poate tocmai a trăi din plin înseamnă a-l trece? Dacă sacrificiul, suferinţa, căinţa, regretul din viaţa asta ne asigură o viaţă veşnică după moarte, oare cum o vom trăi pe aceea? Oare tot sacrificându-ne, suferind, căindu-ne, abţinându-ne sau “păcătuind” bucurându-ne de tot ce ne-am refuzat in prima.

 

Refuz să accept scuza: “n-am avut timp!”. Scuzele reale pe care le ascunde lipsa de timp şi pe care le accept, pot fi: N-am găsit motive să… Nu am văzut utilitatea… Eram implicat intr-o activitate mai importantă decât… N-am avut dispoziţie,  chef… Consider că motivul pentru care lumea, in general, apelează la scuza lipsei timpului constă, pe de-o parte, intr-o simetrie între lipsa de timp şi ideea de a fi foarte ocupat, simetrie promovată şi valorizată social, iar pe de alta, in teama de dezaprobarea socială vis-à-vis de sinceritate.

 

Fac ce-mi place. Viaţa este singura ocazie pe care o avem pentru a ne materializa visul şi-mi pare rău când văd atâţia oameni renunţând atât de uşor. În acelaşi timp, viaţa este o călătorie cu aceeaşi destinaţie pentru toţi. Putem opta pentru o călătorie sigură, la adăpost de pericole dar şi de fericire sau pentru una plină de riscuri şi satisfacţii pe măsură. În fond, finalul este acelaşi, ce avem de pierdut? Cel mai bun răspuns pentru acea întrebare care frecvent paralizează acţiunea <<Dacă nu voi reuşi?>>, este o altă întrebare: Dacă nu încerc? În viziunea mea, calea sigură către nefericire este să-ţi dedici viaţa evitării nefericirii…

Încrederea este totul. Nu mă refer la încrederea în sine ci la încrederea noastrîn ceilalţi şi a celorlalţi în mine. Da, îmi trăiesc visul, fac ceea ce-mi place să fac. Şi din tot ceea ce fac, consider că cel mai important lucru este să insuflu clienţilor mei încrederea că şi ei pot ajunge să spună asta. Dar fără încrederea acordată de ei, ar fi imposibil. Sigur, există situaţii de viaţă în care încrederea îţi poate fi înşelată, există riscuri reale la care ne expunem. Însă consecinţele lipsei de încredere sunt “beneficii”  pe care nimeni nu le doreşte cu adevărat.

 

Nu există oameni răi. Suntem fiinţe sociale. Nu este doar o expresie, este o lege – Omul nu ar supravieţui fără ceilalţi. Natura, în decursul evoluţiei filogenetice, ne-a scris în genom nişte linii de cod prin intermediul cărora ne-a întărit (şi continuă) chimic comportamentele semnificative pentru supravieţuire. Obţinem o descărcare de dopamină atunci când mâncăm sau facem sex, obţinem o descărcare de oxitocină atunci când ne îmbrăţişăm sau la o simplă strângere de mână, obţinem o descărcare de serotonină atunci când ne ajutăm semenii, când avem grijă de alţii dar şi atunci când doar observăm astfel de comportamente din partea celorlalţi. Serotonina, pe lângă buna-dispoziţie stima de sine, are efect tonic la nivelul sistemului imunitar. Pe de altă parte, însă, atunci când alegem să ignorăm suferinţa altora sau să luăm parte la ea, obţinem o descărcare de cortizol, hormonul stresului care, pe lângă faptul că suprimă activitatea sistemului imunitar, determină modificarea metabolismului si, în timp, facilitarea obezităţii centrale. Aşadar, Natura nu ne vrea răi. Cei ce cauzează suferinţă, suferă. Nimeni nu răneşte din plăcere. Cei care provoacă suferinţă o fac cel mai probabil fie din constrângere, fie neintenţionat.

 

Acum, după ce-ai parcurs aceste rânduri, probabil că deja simţi dacă putem lucra împreună. Dacă da, ştii ce ai de făcut iar dacă nu, sunt sigur că vei găsi în cel mai scurt timp un alt profesionist mai potrivit!

SUCCES!

 

Cu stimă,

Florin Pănoiu

Psihoterapeut

Membru al Asociaţiei de Hipnoză şi Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale

Membru al Colegiului Psihologilor din România

Competenţe in psihoterapii cognitiv-comportamentale şi

Detectarea emoţiilor pe baza microexpresiilor faciale (certificat expert Paul Ekman Group)

Programeaza-te