Anxietate şi îngrijorări – Gândeşte preistoric

Ai un job de doi bani şi la propriu şi la figurat, de care te plângi oricând ai cui dar nu faci absolut nimic pentrucaveman_dreaming a găsi altul. Undeva în creier, printre  vechi amintiri din copilărie şi adolescenţă, adânc îngropat sub munţi de compromisuri şi  insecurităţi, zace visul unei vieţi. Poate o profesie, un ţel material, o călătorie, o familie… Azi, ocazional, întâlneşti un medic sau avocat sau profesor şi tot ce poţi spune este că şi tu ai avut visul ăsta, doar că…  Nu te poţi gândi decăt că altul îţi trăieşte visul iar ţie nu-ţi rămâne decât să continui să te resemnezi.  Ce s-a întâmplat?

Din păcate, în România putem vorbi de o cultură a eşecului. Celor mai mulţi, încă din copilăria mică  ne este insuflată o teamă exagerată de riscuri,  o sinonimie între risc şi eşec şi alta între succes şi conformism. Suntem învăţaţi ca la primul pericol, perceput sau real, tindem să dăm înapoi, la primul semn de anxietate începem să căutăm modalităţi de a o evita, la primul gând de eşec încercăm să ne distragem atenţia sau ne resemnăm în conformismul jobului stabil, familiei, locuinţei personale şi automobilului – cele patru elemente ale definiţiei succesului românesc, ca şi cum deprimarea aferentă renunţării la vis ar fi de preferat. Nimic nu merge în ţara asta este o afirmaţie perfect falsă. Sunt atâtea exemple de oameni care au reuşit să-şi materializeze visul şi care au pornit de la zero încât eforturile dozate în direcţia atingerii acestuia, probabilistic vorbind, sunt mai de grabă încununate de succes decât zădărnicite de eşec. Peisajul pare dezolant pentru cine priveşte în direcţia greşită – cei mai mulţi nu-şi trăiesc visul pentru că n-au încercat.

De ce unii îşi trăiesc visul iar alţii nu? 

Unii îşi fac un ţel din eliminarea sau ţinerea sub control a aspectelor negative ale vieţii. Indiferent de doza de optimism, cât timp focusul este pe negativ, motivaţia este negativă iar rezultatul, în caz ideal, va fi neutru – tot ce fac fac pentru a evita ceva de care se tem.

Alţii se focalizează pe obiective a căror atingere va adăuga plus de valoare şi sens pozitiv propriei existenţe. Nici pentru ei aspectele negative nu sunt de neglijat însă controlul sau eliminarea lor capătă sens în contextul unei suite de acţiuni susţinute energetic de motivaţii pozitive.

Obsesia controlului aspectelor negative transformă problemele în obiective, strategie care pe termen lung duce la sedimentarea tendinţei la neimplicare, evitare, amânare. Pe de altă parte, focalizarea pe varianta reuşitei transformă problemele în obstacole a căror depăşire capătă astfel sens.

Raţionamentul complet al îngrijorării

Gestionarea sănătoasă a unei situaţii de îngrijorare presupune analiza a trei posibilităţi:

Daca nu voi reusi? Dar daca nu incerc? Dar dacă reuşesc?

În preistorie, acest proces era atât de simplu încât toată lumea se pricepea la asta. Din nefericire, puţini oameni mai reuşesc azi parcurgerea întregii analize, acest lucru presupunând un efort voluntar consistent şi susţinut.

1.       Dacă nu voi reuşi?

În preistorie, riscul nereuşitei era legat indisolubil de riscul încetării existenţei.

Oamenii care sigur nu reuşesc sunt cei care nu încearcă. Şi nu încearcă pentru că perspectiva nereuşitei îi paralizează. Perspectiva nereuşitei îi paralizează pentru că nu au antrenamentul parcurgerii următoarelor etape ale analizei. Dacă nu voi reuşi – vai fi un dezastru – voi pierde tot – mă voi face de râs, mă voi rata. Şi raţionamentul se încheie aici, adoptând soluţia amânării eşecului, de pe-o zi pe alta, sperând între timp că lucrurile se vor schimba ca prin minune de la sine. Unii oameni se resemnează, îşi găsesc justificări în avantaje şi scuze care nu-s altceva decât simple raţionalizări şi rămân pentru totdeauna pe loc, în aceeaşi situaţie – care tinde să degenereze datorită entropiei, nicidecum să rămână neschimbată, cu atât mai puţin să se schimbe în bine. Odată cu degradarea situaţiei, avantajele treptat dispar, scuzele încep să se clatine iar eşecul-dezastru de care s-au ferit rămânând pe loc, devine din ce în ce mai sigur.

2.       Dacă nu voi încerca?

Pentru Omul Preistoric, răspunsul era simplu: încetarea existenţei. Spre deosebire de prima posibilitate, aici nu vorbim de riscuri şi probabilităţi ci de certitudine. Dacă nu ies la vânat, mor de foame; dacă nu ies să caut apă, mor de sete. Este lesne de înţeles de ce Omul opta mereu pentru acţiune – nu e ca şi cum ar fi avut de ales.

Pentru unii dintre noi, cei de azi, non-acţiunea, deşi conservă întrucâtva fatalismul preistoric, este departe de a ne ameninţa existenţa fiziologică, cel puţin nu în mod direct. A nu încerca înseamnă a conserva o stare de fapt, o situaţie care, în mod natural, datorită entropiei, are tendinţa de a degenera. Prin urmare, conservarea unei situaţii presupune costuri. Mai mult, situaţia în cauză este nesatisfăcătoare, prin definiţie: Dacă nu voi reuşi şi Dacă nu încerc sunt întrebări care apar pe fondul unei nevoi (deci al unui dezechilibru) generate de caracteristicile situaţiei. Simultan, a nu încerca înseamnă a nu reuşi. A nu reuşi, pe de altă parte, trădează intenţia de a încerca, intenţie care nu reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât a încerca să schimbăm situaţia. De ce am opta pentru conservarea costisitoare a unei situaţii nesatisfăcătoare pe care vrem, de fapt, s-o schimbăm?

Cei mai mulţi dintre noi rămân în această situaţie din falsa convingere că pentru a putea face ceva, este necesar ca mai întâi să-şi revină. Dar suferinţa este cauzată tocmai de rămânerea în situaţie şi de renunţarea la acţiune. Când Omului Preistoric i se făcea foame, pleca în căutarea mâncării. Astăzi, unii dintre noi, aflându-se în aceeaşi situaţie, aşteaptă să le treacă mai întâi foamea pentru ca mai apoi să înceapă să caute mâncare, convinşi fiind că doar sătui o pot găsi.

Mă voi rata – definiţia absurdului

Atunci când acest gând rezultă din prima posibilitate, este anxiogen şi impulsionează la evitare. Când decurge din cea de-a doua, este deprimant şi stimulează resemnarea. Cu toate că perspectiva este identică în ambele cazuri, in funcţie de provenienţă se prezintă diferit atât sub aspect afectiv cât şi comportamental. Ca şi cum frica de o anumită consecinţă indezirabilă ar vorbi despre aceasta în termeni de riscuri şi probabilităţi şi posibilitatea de a face ceva în această privinţă – evitarea,  iar deprimarea asociată aceleiaşi consecinţe ar vorbi în termeni de certitudine – ca şi cum dezastrul s-ar fi petrecut deja.

Emoţia negativă a celei de-a doua posibilităţi nu face decât s-o dubleze pe cea a primeia, generând blocajul. În această fază a analizei, încărcătura afectivă devine atât de intensă încât cei mai mulţi renunţă, preferând să-şi distragă atenţia. Reacţia este explicabilă – nu există nimic pozitiv, alegerea fiind cantonată între două scenarii negative. Obiectul real al dilemei, acela de a satisface nevoia şi de a restabili echilibrul, a fost înlocuit de obiectivul supravieţuirii între două posibilităţi negative. În consecinţă, unii oameni asta fac – supravieţuiesc.

Aparent paradoxal, a nu risca nimic duce la a pierde totul.

3.       Dacă voi reuşi?

Este, probabil, partea cea mai străină de noi. Foarte puţini ajung în această fază a analizei dar majoritatea celor care ajung, reuşesc.

Este natural pentru orice om să nu vrea să suporte efectele stresului, emoţiile negative de genul fricii şi tristeţii, anxietatea decizională specifică alegerii între două rele. Este natural să vrea să fugă din situaţie, s-o evite sub o formă sau alta. La fel de natural este, însă, să se îndrepte către ceva. Un om care fuge tot timpul de ceva dar care nu are către ce fugi, la un moment dat va fi răpus de fugă şi va sfârşi epuizat. Un om care fuge tot timpul de riscuri si de eşec, pentru a nu trebui să suporte riscurile şi eşecul va trebui să continue să alerge la nesfârşit. Evident, acesta este un scenariu utopic, orice om care îl încearcă sfârşind prins din urmă de eşec. Contrar acestei reguli intuitive, mulţi semeni preferă să alerge cu privirea îndreptată înapoi către obiectele fricilor lor, înaintea alegerii unei destinaţii şi stabilirii unei rute. În fond, fuga este tot fugă, fie că are sens, fie că descrie o traiectorie circulară. De ce să  nu-i dai sens?

De ce unii dintre noi evită să dea sens fugii? De ce exclud posibilitatea succesului?

Organizarea socială ne-a depăşit organizarea cognitivă. Deşi societăţile au evoluat, creierul a rămas la acelasi stadiu de procesare a informaţiei ca în urmă cu 10.000 ani. Deşi suntem capabili de analize extrem de complexe, suntem nevoiţi să învăţăm s-o facem, avem nevoie de antrenament mental.

Spre deosebire de Omul Preistoric, pentru care existenţa, deşi ameninţată la tot pasul de tot felul de pericole, era relativ simplă pentru că mediul – contextul social – era relativ simplu. Pentru fiecare nevoie în parte, existau puţine opţiuni de satisfacere: foame – vânează şi mănâncă; sete – caută şi bea apă; frig – aprinde focul / îmbracă mai multe piei etc. Succesul era echivalent cu satisfacerea nevoilor şi subliniat printr-o descărcare dopaminergică şi activarea traiectului mezolimbic în scopul sedimentării comportamentelor de succes – adica acelea care asigurau supravieţuirea. Astfel, pentru Omul nostru, simpla imagine a obiectului nevoii – un măr, de exemplu – îi activa traiectul mezolimbic ceea ce însemna o nouă descărcare subtilă de dopamină, fapt care-l predispunea la acţiune.Lucrurile erau simple şi clare: vânează sau mori – mănâncă şi te vei simţi bine – vizualizează vânatul şi vei fi motivat. Astăzi, existenţa este infinit mai nuanţată, contextul social este arhicomplex. Din perspectivă sistemică, pentru fiecare output există o enormitate de input-uri pe care sistemul uman este nevoit să le analizeze şi pe a căror bază trebuie să sintetizeze răspunsuri. Atât de multe opţiuni pentru orice! Paradoxal, problema secolului constă tocmai în ceea ce clar constituie un avantaj:  opţiunile. Cu cât sunt mai numeroase, cu atât tindem să ne simţim, pe de-o parte, mai neputincioşi şi mai incapabili  iar pe de altă parte mai îndreptăţiţi la perfecţionism şi mai presaţi să luăm decizia cea mai bună. Iar drama unei alegeri este excluderea celorlalte optiunilor iar perfecţiunea nu există, motiv pentru care dezamăgirea şi regretul alegerii reprezintă principalele obiecte ale tergiversării şi non-deciziei sau non-acţiunii. Suntem nevoiţi să facem alegeri complexe permanent, chiar şi pentru satisfacerea unor nevoi fiziologice bazale cum ar fi cea de hrană, de cele mai multe ori atenţia fiindu-ne captată în întregime de procesul alegerii în sine, motivaţia obiectivului iniţial fiind detronată de motivaţii negative şi evitare: rar mai procurăm îmbrăcăminte  pentru a ne ţine de cald, azi o facem pentru a evita criticismul. Tindem să ne conformăm vestimentar pe cât posibil standardelor sociale. Nimeni nu ne laudă pentru conformism dar putem atrage critici pentru non-conformism. Deci, fiecare alegere, pe lângă stresul inerent complexităţii actului de a alege şi anxietatea legată de presiunea perfecţiunii şi anticiparea dezamăgirii specifice unei alegeri imperfecte, presupune şi o doză de dezamăgire generată din start de criteriul conformismului. Cele mai multe alegeri de azi reprezintă soluţii de compromis.

Pe de altă parte, tindem să ne fixăm obiective abstracte şi generale. Noi suntem nişte fiinţe vizuale, la fel de vizuale ca acum 10.000 ani, ceea ce înseamnă că de fiecare dată când ne imaginăm un obiect concret al unei dorinţe, beneficiem de o descărcare scurtă de dopamină care ne intensifică dorinţa şi ne întăreşte energetic impulsul la acţiunea de a intra în posesia obiectului. De aceea, pentru o motivare reală şi pentru angajarea şi susţinerea eforturilor îndreptate spre atingerea acestuia, obiectivul trebuie operaţionalizat vizual – trebuie împărţit în părţile componente observabile, tradus în imagini. Un obiectiv abstract sau general neoperaţionalizat, lipsit de imagini mentale e ca şi cum n-ar fi – este perfect irelevant. Un obiectiv relevant pentru fiinţa umană este un obiectiv măsurabil, observabil, concret. Relativ puţini oameni fac asta dar aceia care o fac, ajung să-şi operaţionalizeze obiectivele până la sarcini concrete pe care le trasează celor mai mulţi dintre noi.

Pentru exemplificare, să ne imaginăm un om – Cristina –  cu un vis – acela de a-­şi deschide propria afacere. În prezent, Cristina lucrează ca agent de vânzări la o firmă de vopsea lavabilă şi spune că este nemulţumită de salariu, de lipsa posibilităţilor de promovare şi de atitudinea şi neprofesionalismul superiorilor. Cristina se tot plânge de doi ani de aceleaşi lucruri prietenei ei, Alina, dar nu face nimic pentru a le schimba. Alina s-a cam săturat s-o tot audă, tăindu-i-o subtil (Deschide-ţi odată firma aia şi mai lasă-mă-n pace că m-ai înnebunit), motiv pentru care în ultimul timp a început să evite să mai deschidă subiectul.

Analiză:

1.       Dacă nu voi reuşi

Cristina nu are banii necesari deschiderii unei afaceri. Pentru asta ar putea apela la un credit bancar. Cunoaşte piaţa, ştie cum să atragă clienţi, se pricepe să vândă. Cu toate astea, există mereu riscul falimentului. Dacă ar da faliment, ar rămâne şi fără afacere şi fără job şi cu un credit restant a cărui restituire ar presupune serioase sacrificii. Mai mult, ulterior va trebui să-şi caute job iar asta ar însemna să dea ochii cu competitorii firmei la care lucrează sau, mai rău, cu actualii şefi, ea cărând în spate povara ruşinii eşecului. Evident, ceva ar fi  inacceptabil.

2.       Dacă nu voi încerca

Pentru Cristina conservarea situaţiei din prezent înseamnă perpetuarea suferinţei. Totuşi, există şi beneficii – un job relativ stabil, în condiţiile unei pieţe în care fluctuaţia de personal este în creştere, nu este nevoită să-şi bată capul cu tot felul de probleme administrative ca în cazul propriei afaceri… Costurile conservării situaţiei sunt, în schimb, cu mult peste beneficii: relaţii tensionate şi stres, insomnii, lipsa aprecierii şi sentimente de inutilitate, lipsa de perspectivă, deprimare, furie. În organismul Cristinei se eliberează constant cantităţi anormale de cortizol – hormonul stresului – ce are ca efect imediat suprimarea sistemului imunitar şi pe termen lung, prin modificarea metabolismului, facilitarea obezităţii centrale şi creşterea riscului de diabet de tip 2. Evident că beneficiile nu justifică sub nici o formă costurile. Pentru a continua conservarea situaţiei, Cristina are nevoie de ceva în plus: raţionalizări. Are nevoie de explicaţii pentru a-şi justifica suferinţa. În cazul ei, neputinţa personală şi certitudinea eşecului rezolvă această nevoie, spunându-şi: Nu-s în stare , sigur aş da faliment, nu-s suficient de prefăcută pentru asta, oricum nu mi-ar da nici o bancă suficienţi bani. Dacă ar avea familie, probabil că raţionalizările erau asigurate de aceasta: Nu merită să risc stabilitatea familiei pentru un vis. În timp, însă, pe măsura ce costurile devin din ce în ce mai accentuate iar beneficiile din ce în ce mai firave sau chiar ameninţate, suferinţa Cristinei se amplifică odată cu sedimentarea sentimentului eşecului şi convingerii că s-a ratat. Toate reuşitele şi realizările profesionale ale Cristinei sunt, de fapt, rezultate ale  eforturilor canalizate spre conservarea unei situaţii nesatisfăcătoare. Ele reprezintă confirmări ale conservării unei stări de fapt indezirabile, motiv pentru care Cristinei îi este imposibil să se bucure de acestea. Concluzia: Aşa ceva e inacceptabil.

3.       Dacă voi reuşi

La fel cum până acum în analiza ei, Cristina nu a lăsat pozitivul să interfereze, este momentul să procedeze în mod analog cu negativul.

Dacă va reuşi, Cristina va avea o afacere prosperă, se va dezvolta, va munci mai mult decât la actualul job dar o va face cu drag nu cu stres, îşi va deschide filiale în toată ţara, poate chiar şi-n străinătate, va crea locuri de muncă, va avea satisfacţia împlinirii unui important obiectiv personal, va cunoaşte personal oameni pe care-i stimează, se va simţi apreciată şi respectată, capabilă şi sigură pe sine, mulţumită şi utilă, încrezătoare în viitor,  îşi va permite să trăiască aşa cum îşi doreşte.

Este prima dată în analiza posibilităţilor când pe Cristina o încearcă o emoţie plăcută, de bucurie, prima dată când simte un imbold la acţiune, prima dată când se simte motivată.

În continuare te las pe tine să-ţi imaginezi ce s-a întâmplat mai departe cu Cristina.