Atașamentul – diferențe intersexuale

După cum am văzut, mecanismul singurătății și durerea care însoțește separarea sunt adaptări cărora le datorăm existența. Acest mecanism, însă, face parte dintr-o adaptare mai amplă pe care o vom investiga în cele ce urmează: atașamentul. Ambele sexe dispun de adaptări (predilecţii) ce promovează strategii de împerechere atât pe termen scurt cât și pe termen lung. La etaje superioare de organizare, întâlnim adaptări de împerechere pe termen lung care au rolul de a conjuga output-ul sistemului primar DORINŢĂ cu output-urile celorlalte sisteme primare precum CĂUTARE, PANICĂ, FRICĂ etc. şi de a formula un răspuns comportamental integrat, adaptat la context. Ideea centrală este următoarea: la nivel secundar, adaptările de împerechere pe termen lung ale ambelor sexe se condiţionează reciproc într-o relaţie de contrabalansare sau antagonism. Procesele terţiare care constituie interfaţa organismului cu habitatul cultural (memetic) pot fi parazitate de complexe memetice (sisteme conceptuale) care, cuplându-se la output-urile sistemelor bazale, pot distruge această balanţă. Suprascrierea unui cod memetic peste codul unei adaptări specifice unui sex îi poate sista activitatea, anulând astfel necesitatea adaptării antagonice a celuilalt sex. Mai concret, dacă femeile renunță voluntar la adaptarea pentru împerecherea pe termen lung favorizând împerecherea pe termen scurt, nu mai rămâne nimic care să stimuleze adaptarea pe termen lung la bărbați. Distrugerea acestei pârghii filogenetice poate rezulta într-o catastrofă, atât indivi- duală cât şi de ordin social. Libertinajul sexual şi negarea diferenţelor sexuale sunt exemple de complexe memetice parazite pe care le vom explora în continuare dar nu înainte de a trece în revistă câteva studii şi de a stabili un punct de pornire.

Femeile şi bărbaţii sunt diferiţi nu doar în aspecte care ţin de morfologie. Răspundem diferit la stres. Un studiu (Cahill, 2001) arată clar faptul că expunerea la o situație periculoasă în cazul femeilor declanșează activarea amigdalei stângi, parte a sistemului amigdalian implicată în fixarea mnezică a eveni- mentelor aversive, în timp ce în cazul bărbaților se activează amigdala dreaptă, structură cu rol de intensificare a răspunsului motor. Output-ul sistemului emoțional primar este convertit diferit în funcție de sistemul amigdalian în care ajunge (sistem emoțional secundar) în acțiune în cazul bărbaților și în amintire emoțională detaliată în cazul femeilor. Această idee este dublată de alte două studii. Unul dintre acestea evidențiază faptul că femeile tind să-și formeze amintiri mai puternice ale evenimen- telor emoționale comparativ cu bărbații (Hamann, 2005) iar celalalt indică faptul că activitatea amigdalei drepte este strâns legată de acțiune (Lanteaume, 2007). Această diferenţă intersexuală vis-à-vis de stres este probabil principalul motiv pentru care sexul masculin nu obişnuieşte să-şi exprime emoţiile prin intermediul limbajului. Energia emoţională negativă în cazul bărbaţilor este menită a fi convertită în acţiune în timp ce în cazul femeilor aceasta este convertită în engrame emoţionale detaliate (la a căror fixare probabil că expresia emoţiilor prin intermediul limbajului verbal, para- şi non-verbal contribuie într-o anumită măsură). O altă descoperire (dureroasă pentru adepţii constructi- vismului social al genurilor) în ceea ce priveşte diferenţele intersexuale este faptul că puii maimuţelor vervet arată în mod consecvent predilecţii specifice sexului pentru jucării, similare copiilor (Alexander, 2002). Aceste predilecţii nu sunt rezultatul educaţiei ci al constituţiei genetice.

Un alt subiect care necesită atenţia noastră este relaţia de cuplu şi ataşamentul. Conexiunea care se construieşte în cadrul unei relaţii este esenţială pentru sănătatea individului. Ruperea acestei legături lasă individul vulnerabil în faţa unor afecţiuni grave induse de stres (Smith, 2011; Bartz, 2006) Alte studii arată faptul că separarea unor animale de perechile lor conduce la alterarea funcţiei cardiovasculare, la amplificarea activităţii axei HPS (hipotalamus-pituitară-suprarenale) şi la simptomatologie anxios-depresivă (Grippo, 2007a; 2007b; 2007c; 2008; Lieberwirth, 2012). În cazul oamenilor si al primatelor superioare, consolarea partenerului de cuplu (mângâierea, îmbrăţişarea) consecutiv unui eveniment stresant reprezintă o modalitate critica de coping la stress (Fraser, 2008; Dunbar, 2010). Separarea socială (4 săptămâni) cauzează intensificarea expresiei receptorilor oxitocinici în nucleul paraventricular al hipotalamusului în cazul ambelor sexe şi creşterea concentraţiei oxitocinei în sânge doar în cazul femelelor. (Pournajafi, 2013). Sistemul oxitocinic joacă un rol aparte în modularea răspun- surilor fiziologice şi comportamentale la ruperea legăturii. Atașamentul poate acționa ca un buffer împotriva evenimentelor aversive. O oră de imobilizare a unei femele intensifică com- portamentul anxios si creste concentrația serică a cortico- steronului (hormon al stresului) în femelele care se recuperează singure, comparativ cu femelele care se recuperează alături de partenerul de cuplu. În cazul recuperării in cuplu a fost evidențiată o intensificare a eliberării oxitocinei in nucleul paraventricular (Smith, 2014).

Ok, am văzut faptul că ataşamentul şi relaţia de cuplu sunt esenţiale pentru protejarea indivizilor împotriva efectelor nocive ale stresului, că dezintegrarea relaţiei declanşează răspunsul la stres şi că la baza ataşamentului există mecanisme diferite în funcţie de sex. Dar cum se manifestă aceste mecanisme în timpul formării ataşamentului? Atunci când le-a fost prezentata „o opțiune mai buna”, masculii care formau un cuplu nu au manifestat o schimbare semnificativă in preferinţe. Toţi masculii au continuat să trateze femelele noi (opţiunea mai bună) drept intruși teritoriali însă un subset de femele au manifestat o preferință mai puternică pentru masculii noi (opțiunea mai bună). Aceste observații indică faptul că rolul formarii conexiunii de cuplu diferă în funcție de sex, funcţionând ca o perioadă prelungită de evaluare a partenerului numai în cazul sexului feminin (Leese, 2012).

Un studiu major (Fernandes, 2016) a bătut în cuie empirice un adevăr prezent de multă vreme în conştiinţa colectivă. Dar uneori chiar şi un truism are nevoie de suport empiric. În general femeia se simte mai apropiată de bărbat a doua zi după sex. Bărbatul, însă, se simte mai puțin legat de femeie după aceea. Mai mult, bărbatul tinde s-o vadă mai puțin atrăgătoare imediat după ce sexul s-a încheiat, experimentând ceea ce inspiraţia altor autori i-a făcut să numească „tulburare de emoţii negative postcoitale”. Ipoteza generală pe care au mers a fost faptul că vinovăţia, ruşinea şi alte emoţii negative care emerg în conştiinţa bărbatului imediat după finalizarea contactului sexual nu sunt o tulburare ci îndeplinesc o funcţie adaptativă de menţinere a reputaţiei sale sexuale împingând bărbatul în căutarea unei opţiuni mai bune. Pe de altă parte, femeile vor mai multă apropiere după actul sexual decât bărbații şi este mult mai probabil să se simtă respinse după o relaţie de scurtă durată. Aceste aspecte nu sunt noi. Primul cercetător care a evidenţiat posibilă adaptare reproductivă masculină în modificarea dispoziţiei afective consecutive actului sexual a fost Martie Haselton în 2001 (Haselton, 2001). Deşi truisme, aceste „descoperiri” au implicaţii majore în evoluţia speciei noastre. Ele constituie o dilemă socială cu care ambele sexe au fost nevoite să se confrunte încă din cele mai vechi timpuri ale liniei genetice. Această dilemă este esenţialmente rezultatul unei permanente lupte între două adaptări antagonice cu obiective specifice: maximizarea şanselor de supravieţuire a potenţialului copil prin securizarea relației de cuplu şi maximizarea succesului reproductiv prin dispersia materialului genetic în populaţie. În cele ce urmează vom încerca să punem toate aceste lucruri cap la cap.

Cheia în care putem în care putem înţelege aceste aspecte este una evoluţionistă. Trebuie să ţinem minte faptul că adaptările despre care vom vorbi în continuare au evoluat în condiţii arhaice, pe vremea când sexul era indisolubil legat de procreare. Astăzi dispunem de măsuri contraceptive care ne permit să separăm cele două aspecte însă adaptările sunt în continuare aceleaşi, la fel de implicate în viaţa noastră psihică şi în comportament. Prin urmare, separarea sexului de sarcină nu este echivalentul separării sexului de implicaţiile sale emoţionale. Mecanismele emoţionale primare implicate funcționează la niveluri mult mai profunde ale arhitecturii cerebrale unde rigiditatea și autonomia este norma. Ele au mai mult de-a face cu persistența liniei genetice și mai puțin cu distracția și plăcerea socială. Se poate invoca procesarea terțiară ca mijloc de contracarare a acestui efect: restructurarea cognitivă a căii naturii. La urma urmei, suntem fiinţe raţionale, inteligente şi capabile să ne stăpânim impulsurile în virtutea principiilor morale. Problema este faptul că sistemele terțiare sunt construite „deasupra” acestor sisteme primare ca o interfață menită a le facilita o expresie superioară din punct de vedere adaptativ. Ierarhia de putere este inversa ierarhiei puterii predictive. Aici se mai adaugă şi „experienţa de viaţă” a mecanismelor bazale (sute şi sute de mii de ani) acumulată într-o varietate de condiţii străine pentru mintea conştientă a omului modern. Dacă procesele terțiare reprezintă inginerul, procesele fundamentale reprezintă angajatorul şi arhitectul.

În cazul multor specii, împerecherea sexuală este de obicei precedat de o perioadă de curtare a femelei de către mascul, a cărei întindere în timp variază în funcţie de specie. Acest lucru este crucial pentru decizia de selecţie (sau respingere) sexuală a femelei vis-a-vis de mascul. Este în esență o perioadă competitivă din perspectivă masculină (masculul trebuie să demonstreze) şi evaluativă din unghiul feminin (femela trebuie să aleagă) deoarece femela este cea care va suporta cele mai mari costuri de reproducere, motiv pentru care nevoită să se asigure de capacităţile şi disponibilitatea masculului pentru investiţii compensatorii. Această perioadă este crucială pentru formarea legăturii de cuplu. Într-o anumită măsură, cu cât masculul investește mai mult în curtoazie, cu atât mai mult timp petrece în compania femelei şi cu atât atașamentul lui devine mai puternic iar sexul care o succedă reprezintă OK-ul femelei şi validarea finală a competențelor de care a dat dovadă.

În cadrul speciei noastre, costurile pentru împerecherea pe termen scurt au fost de-a lungul evoluţiei majore şi suportate integral de către zestrea genetică a sexului feminin (şanse reduse de supravieţuire a copiilor fără tată), motiv pentru care femeia a evoluat adaptări care promovează împerecherea pe termen lung care se manifestă în prelungirea fazei evaluative. Pe de altă parte, legătura de cuplu presupune costul sacrificării posibilităţii de maximizare a succesului reproductiv, cost suportat de zestrea genetică masculină, motiv pentru care bărbatul a evoluat ca răspuns adaptări de reducere a acestui cost (disimularea, de exemplu). Faptul că bărbații au predilecţii pentru maximizarea numărului de parteneri sexuali iar femeile pentru maximizarea succesului reproductiv în cadrul cuplului este ancorat empiric. În medie, bărbaţii îşi doresc 18 parteneri sexuali pe parcursul vieţii în timp ce femeile numai 4 iar femeile, spre deosebire de bărbaţi, sunt reticente în a întreţine relaţii sexuale în prima săptămână cu un partener nou (Buss, 1993). Fiecare sex exercită presiune pe celălalt sex prin intermediul celor două predispoziţii. În faza de curtare, femeia poate evalua competențe și capacități (competenţe sociale, capacitatea de a susține efort pe termen lung fără gratificare imediată etc.) și disponibilitatea bărbatului de a investi efort, ca măsuri generale ale capacității și disponibilităţii de a investi în urmaşi. Într-adevăr, sexul feminin este mai interesat de aceste aspecte decât de atractivitatea fizică, acesta fiind motivul variabilităţii mai mari în evaluările feminine ale atractivităţii masculine (Townsend, 1997). Sexul feminin are o adaptare naturală pentru împerecherea pe termen lung: anxietatea care rezultă din incertitudinea cuplului şi prefigurarea abandonului. Prin această adaptare rezistă în mod natural impulsurilor sale sexuale primare (care promovează împerecherea pe termen scurt): emoţiile negative contracarează sau temperează impulsul sexual. Siguranţa şi securitatea în cuplu se instalează treptat pe măsură ce este construit sentimentul familiarităţii. În mod implicit, în această fază potenţialul cuplu trăieşte experienţe pozitive iar timpul petrecut împreună constituie premisa fundamentală a ataşamentului masculin. Dacă primul contact sexual survine prea repede şi fără efort, ataşamentul se formează doar în partea sexului feminin în timp ce adaptarea masculină pentru împerecherea pe termen scurt îi domină comportamentul: nu există nimic care să-i contrabalanseze ENP-ul (“emoţiile negative postcoitale”) şi tendinţa de a se distanţa imediat după contact.

Este, de asemenea, o perioadă în care bărbatul evaluează valoarea feminină. Istoric vorbind, femeia care nu necesită minime investiții de timp şi efort înainte de a oferi satisfacție sexuală unui anumit bărbat era de obicei de o calitate reproductivă inferioară în raport cu standardul maximal-repro- ductiv pe care acesta îl putea atinge prin curtare. Promiscuitatea se bătea cap în cap cu certitudinea paternă şi acesta este numai unul din subiectele evaluării masculine. O femeie la care accesul era facil prezenta un risc crescut de a naşte descendenţi care aparţineau unor linii genetice masculine străine, acest risc fiind invers proporţional cu disponibilitatea investiţiei paterne.

Sexul fără o perioadă suficientă de curtare are consecinţe dramatice pentru femei atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. O partidă de sex ocazional activează instantaneu motorul ataşamentului feminin care generează nevoia de apropiere fizică şi emoţională imediat după sex. Dacă un bărbat pleacă, ataşamentul nou format este distrus. Distrugerea ataşamentului se manifestă în experienţe afective negative al căror rol este de a semnala eșecul fazei evaluative și selective și pentru a anunța pericolul viitor al potenţialei diade mamă-copil. Aceasta este un cost pe termen scurt suportat de organismul feminin. Pentru a înțelege daunele pe termen lung, trebuie să facem un mic ocol prin subiectul atractivității sexuale. Atractivitatea NU este un lucru subiectiv! Ambele sexe evaluează ca fiind atrăgătoare persoanele de sex opus desemnate ca fiind atrăgătoare pe baza unor standarde obiective precum simetria feței, maxilarele proeminente, masa musculară a părţii superioare a corpului, înălțimea etc. (la bărbați) și raportul talie-șold, trăsături faciale și corporale ca indicatori ai tinereţii și sănătăţii (la femei). Aceste caracteristici obiective de atractivitate se află la baza dinamicii „pieței sexuale”. Atractivitatea produce o ierarhizare a indivizilor în cadrul căreia rangurile superioare au acces sexual la majoritatea rangurilor sexului opus iar rangurile bazale au acces limitat sau chiar nul. In general, toți oamenii sunt atrași de indivizii din vârf în timp ce indivizii din vârf sunt atraşi, în general, numai de omologii lor sau de indivizi de pe ranguri apropiate (“în general” = variabile subiective şi contextuale). Toți oamenii ţintesc către stele (inclusiv stelele). Iată un caz interesant. O femeie de rang 6 întreţine în mod repetat relaţii sexuale ocazionale cu diferiţi bărbați de rang 10. Un bărbat de rang superior poate fi interesat sexual de o femeie de rang inferior datorită unei adaptări care facilitează împerecherea pe termen scurt: reducerea standardelor. Unul din studiile prezentate mai sus (Buss & Schmitt, 1993) arată că deşi bărbaţii pot fi interesaţi sexual de femei din diverse categorii de vârstă în condiţiile în care miza este un contact sexual fără implicaţii pe termen lung, atunci când se pune problema angajamentului marital, preferinţele lor sunt drastic restrânse limitându-se, independent de propria vârstă, la categoria feminină de vârstă 17-25 ani, interval în care valoarea reproductivă feminină este maximă.

Un bărbat de rang 10 este interesat de o partidă ocazională de sex „fără complicaţii” cu o femeie de rang 6 tocmai datorită efortului minimal sau nul necesar pentru obținerea gratificării sexuale. Prin urmare, condiția pentru dezvoltarea ataşamentului este satisfăcută doar în cazul ei. În consecință, el pleacă. Formarea rapidă a ataşamentului feminin, însă, face practic imposibil ca ea să urmeze același parcurs ca si el, fără a fi nevoit să experimenteze efectele negative ale separării. Sistemul cerebral feminin, pe măsură ce experiențele sexuale de acest tip se repetă, intră într-un ciclu de distrugere și reparare. Procesele secundare (condiționate) intră în arenă asociind satisfacția derivată din formarea ataşamentului cu indivizi de rang 10. Procesele terțiare (cognitive) încercând să formuleze o semnificaţie pe care s-o atribuie acestei asocieri, de obicei ajung să ajusteze reprezentarea rangului personal în funcţie de rangul partenerilor sexuali ocazionali. Pe măsură ce ciclul se repetă, creierul ei încearcă să se adapteze la această situație desensibilizându-se treptat la efectele negative ale dezintegrării ataşamentului. Creşterea capacităţii de tolerare a modificărilor neurochimice care însoţesc abandonul coincide cu pierderea capacităţii pentru ataşament – nu poţi fi ataşat de o persoană a cărei absenţă te lasă indiferent. Această adaptare îi permite creierului să redobândească homeostazia în acest context specific, facilitând astfel continuarea experientelor ocazionale. Da, femeia se poate bucura de o satisfacție pur sexuală la fel ca un bărbat, fără implicaţii emoționale. Dar această reuşită vine cu prețul pierderii capacității de formare a ataşamentului iar potenţialii parteneri capabili şi disponibili pentru angajament marital de rang similar îi trec pe sub radar. Aceasta este, din păcate, o consecinţă pe termen lung a libertăţii sexuale feminine, mai ales pentru că timpul investit în distracţie este timp care se adaugă vârstei care corelează negativ cu atractivitatea şi şansele formării unui cuplu. Mecanismul ataşamentului masculin este protejat natural de acest efect al sexului ocazional prin simplul fapt că nu se formează la fel de repede şi prin faptul că bărbatul nu are în general acces sexual la rangurile superioare (femeile nu sunt de obicei interesate de bărbații de rang inferior).

*text din Pănoiu, F. (2020). Arhitectura Experienței Umane (București: Ed. Universitară): 97-105.

**pentru referințe, consultă publicația