Spectrul normalitatii

Psihologii sunt mai duşi cu pluta decât clienţii lor. Nu de puţine ori ai auzit-o, poate ai şi gândit-oUntitled la un moment dat, poate încă o faci. Există vreun dram de adevăr sau e pură ficţiune? Care este explicaţia?

Ce face clientul în prima sa vizită la un psiholog? Încearcă să pară normal. Nu de puţine ori, teama de a fi considerat anormal de către psiholog îl face pe client să-şi minimalizeze sau chiar să-şi cenzureze complet anumite probleme, cu toate că se află în cabinet tocmai din cauza acestora. Situaţia primei sesiuni poate fi extrem de stresantă pentru clientul care, pe de-o parte se teme că va fi evaluat negativ – nebun, anormal etc., şi încearcă din răsputeri să voaleze comportamente, atitudini sau gânduri autopercepute anormale, iar pe de altă parte, temându-se de absurdul situaţiei de a nu spune nimic, vorbeşte despre problemele sale ca şi cum ar fi mofturi.

Ce face psihologul în prima sesiune? Printre altele, normalizează. Adică asigură în mod constant clientul de normalitatea gândurilor, comportamentelor, trăirilor sale. De măsura în care reuşeşte acest lucru depinde consistenţa relaţiei terapeutice în curs de formare şi a atingerii obiectivelor terapeutice. Normalizarea este cu atât mai importantă cu cât unele tulburări, cum ar fi anxietatea generalizată sau tulburarea obsesiv-compulsivă, pot avea ca “motor” percepţia anormalităţii unor aspecte psihice şi teama de anormalitate.

Teama de anormalitate duce la conformism. Din punct de vedere evoluţionist, conformismul este un lucru bun pentru specie, asigurând o omogenitate comportamentală necesară supravieţuirii, dar şi pentru individ, acesta evitând în acest fel consecinţele negative ale respingerii grupului. Peste anumite limite, însă, conformismul frustrează nevoi emoţionale fundamentale, inhibă comportamente adaptative şi activităţi sănătoase, generând reacţii de retracţie socială, de evitare a sarcinilor creative şi subminând autonomia şi independenţa personală, toate aceste lucruri ducând la o stimă de sine scăzută, nu de puţine ori asociată cu depresia. În general, conformismul creează mai multe probleme decât este menit să rezolve.

Spectrul normalităţii este mult mai amplu decât îţi imaginezi. Normalitatea este ceea ce decidem noi, oamenii, că este la un moment dat, doar pentru ca mai devreme sau mai târziu să revenim asupra deciziei,  în funcţie de mersul lucrurilor. Spectrul normalităţii psihologului la  care apelezi este imperios necesar să fie cât mai larg cu putinţă pentru ca normalizarea sa fie posibilă, autentică şi consistentă, pentru ca alianţa terapeutică să fie solidă şi să se formeze cât mai repede.

Evident, însuşirea accepţiunii unei normalităţi extinse vine cu doza de persmisivitate de rigoare, psihologul bucurându-se de o mai mare libertate de mişcare pe toate planurile, putând şoca prin dezinvoltură, toleranţă, exprimarea sinelui etc. Aşadar, cu cât repertoriul tău comportamental este mai îngrădit, cu atât mai anormală ţi se poate părea atitudinea unui psiholog vis-a-vis de normalitate. Mai mult, cu cât autoîngrădirea este mai pregnantă, cu atât tendinţa la criticism, intoleranţă şi judecăţi de valoare faţă de semeni (şi implicit faţă de sine) este mai puternică, generând o serie de conflicte relaţionale sau interioare, deschise sau mocnite, putând avea un impact semnificativ asupra calităţii vieţii şi sănătăţii psihice.

Soluţia pentru o viaţă echilibrată nu este optarea pentru una sau alta din cele două extreme ci diversificarea comportamentului în limitele acestora, cheia constând în destructurarea tiparelor cognitive care stau la baza inhibiţiei emoţionale şi asimilarea unui stil cognitiv bazat pe

–          conştientizarea nevoilor emoţionale,

–          analiza utilităţii comportamentelor şi

–          analiza consecinţelor şi probabilităţilor asociate,

în scopul selectării şi şlefuirii acelor comportamente care servesc în mod optim satisfacerii nevoilor.