Există două tipuri de gândire care asigură interfața navigării prin două tipuri de teritoriu: algoritmică (în teritoriu explorat) şi euristică (în teritoriu neexplorat). Carl Jung descria cele două tipuri de gândire ale minţii umane astfel: unul direcţionat, articulat, supus rigorilor logicii și cauzalităţii, în care vehiculul informaţiei este predominant limbajul, ordonat în secvențe temporale (gândire algoritmică), și celălalt, asociativ, inerţial, atemporal – ce ar putea fi este amestecat cu ce a fost – în care vehiculul informaţiei este predominant simbolic (gândirea euristică). Gândirea algoritmică, direcţionată, articulată, cauzală, este ceea ce folosim atunci când vizăm accesul la avantaje adaptative cunoscute, prin intermediul strategiilor rezolutive cunoscute. Structurile categoriale implicate în acest tip de navigare sunt riguros separate, clare şi puternic contextualizate. Gândirea euristică, asociativă, este ceea ce folosim atunci când visăm (în somn sau cu ochii deschiși), când ascultăm un basm, când contemplăm sau ne exprimăm printr-un act artistic sau când ne confruntăm cu situaţii ambigue în care nu cunoaştem încă semnificațiile adaptative. Structurile categoriale specifice navigării prin ape neexplorate sunt slab diferenţiate, permiţând conţinuturilor să circule liber şi să se amestece între ele, generând noutate ca răspuns la noutate. Este “locul” unde se nasc ideile. Gândirea articulată izvorăște din necesitatea de a comunica – ne organizăm experienţele în reprezentări ce pot fi făcute cunoscute celorlalţi. Este locul unde ideile îmbracă forme culturale – inteligibile şi transmisibile. Limbajul este o formă diferenţiată a sunetelor produse pentru a comunica celorlalți fie o stare de pericol, fie o reuşită, fie o descoperire remarcabilă (onomatopeele conservă această caracteristică arhaică). O știre tv care prezintă o situaţie economică, de exemplu, este versiunea actualizată a ţipătului ancestral care semnaliza celorlalți că un șarpe a urcat în copac sau că un leopard dă târcoale.
Spre deosebire de procesarea asociativă, gândirea articulată presupune un volum mare de efort deoarece elaborarea gândului conştient, pentru a putea fi transmis într-o manieră inteligibilă, trebuie să țină cont de rigorile şi limitările culturii – trebuie să ai măcar o idee despre cum gândește destinatarul, ce semnificaţii atribuie el formelor de expresie pe care urmează să le foloseşti etc. Şi presupune un efort de asimilare culturală – trebuie să-ţi însușeşti mai întâi simbolurile şi modalitățile limbajului oral, scris etc. Din acest motiv, este lentă, greoaie şi inadaptată la situaţii ambigue în care pericolul ar impune necesitatea unor reacții rapide. Un individ panicat într-o mulţime de oameni comunică pericolul urlând, nu explicând detaliat ce se petrece.
Cele două tipuri de gândire nu se află în antiteză, aşa cum ar putea părea la prima vedere, ci într-un raport de complementaritate. Gândirea asociativă este funcție a rețelei modului default și reprezintă interfața dintre organism și noutate, necunoscut, acesta fiind contextul evoluţiei sale. Ambiguitatea reprezentărilor specifice acestui tip de gândire corespunde ambiguității necunoscutului – obiectele şi relaţiile cu acestea există doar în plan potenţial. Gândirea articulată, rodul rețelei central-executive, servește organizării conținutului rezultat în urma explorării noutății, fixând noile informaţii în categorii de reprezentări transmisibile, transformând astfel necunoscutul în familiar şi aducând obiectul din plan potenţial în plan existenţial. Când explorăm noutatea, explorăm întotdeauna o posibilitate care nu este altceva decât o idee generată de gândirea asociativă, de intuiţie. Într-un sens mai larg, am putea spune că gândirea asociativă corespunde Naturii, fiind un precursor pentru gândirea articulată care corespunde Culturii, al cărei rost este cel de a articula și comunica inteligibil produsul celeilalte.
Numitorul comun al celor două forme de gândire este acțiunea. Indiferent de gradul de abstractizare sau de articulare, reprezentările conţin întotdeauna informaţii despre acțiune. Cortexul prefrontal a evoluat în prelungirea cortexului motor. Gândirea poate fi definită ca fiind o formă abstractă de explorare – capacitatea de a investiga, departe de riscurile acțiunii motrice directe. 1 + 1 = 2 reprezintă orice acțiune de a aduce împreună două obiecte, într-o singură structură. Cea mai complexă formulă matematică reprezintă, în fond, un model abstract al manipulării obiectelor. Acest aspect este evident atunci când vorbim la telefon şi gesticulăm. Mintea umană funcționează ca un simulator în care ne confruntăm cu diverse situaţii cu potențial periculos, construim scenarii, conducem experimente, simulăm posibile soluţii, fără a fi nevoiți să suportăm în mod real consecințele eșecului.
*text din Pănoiu, F. (2020). Arhitectura Experienței Umane (București: Ed. Universitară): 84-86.
**pentru referințe, consultă publicația