Atașamentul – diferențe intersexuale

Florin

După cum am văzut, mecanismul singurătății și durerea care însoțește separarea sunt adaptări cărora le datorăm existența. Acest mecanism, însă, face parte dintr-o adaptare mai amplă pe care o vom investiga în cele ce urmează: atașamentul. Ambele sexe dispun de adaptări (predilecţii) ce promovează strategii de împerechere atât pe termen scurt cât și pe termen lung. La etaje superioare de organizare, întâlnim adaptări de împerechere pe termen lung care au rolul de a conjuga output-ul sistemului primar DORINŢĂ cu output-urile celorlalte sisteme primare precum CĂUTARE, PANICĂ, FRICĂ etc. şi de a formula un răspuns comportamental integrat, adaptat la context. Ideea centrală este următoarea: la nivel secundar, adaptările de împerechere pe termen lung ale ambelor sexe se condiţionează reciproc într-o relaţie de contrabalansare sau antagonism. Procesele terţiare care constituie interfaţa organismului cu habitatul cultural (memetic) pot fi parazitate de complexe memetice (sisteme conceptuale) care, cuplându-se la output-urile sistemelor bazale, pot distruge această balanţă. Suprascrierea unui cod memetic peste codul unei adaptări specifice unui sex îi poate sista activitatea, anulând astfel necesitatea adaptării antagonice a celuilalt sex. Mai concret, dacă femeile renunță voluntar la adaptarea pentru împerecherea pe termen lung favorizând împerecherea pe termen scurt, nu mai rămâne nimic care să stimuleze adaptarea pe termen lung la bărbați. Distrugerea acestei pârghii filogenetice poate rezulta într-o catastrofă, atât indivi- duală cât şi de ordin social. Libertinajul sexual şi negarea diferenţelor sexuale sunt exemple de complexe memetice parazite pe care le vom explora în continuare dar nu înainte de a trece în revistă câteva studii şi de a stabili un punct de pornire.

Femeile şi bărbaţii sunt diferiţi nu doar în aspecte care ţin de morfologie. Răspundem diferit la stres. Un studiu (Cahill, 2001) arată clar faptul că expunerea la o situație periculoasă în cazul femeilor declanșează activarea amigdalei stângi, parte a sistemului amigdalian implicată în fixarea mnezică a eveni- mentelor aversive, în timp ce în cazul bărbaților se activează amigdala dreaptă, structură cu rol de intensificare a răspunsului motor. Output-ul sistemului emoțional primar este convertit diferit în funcție de sistemul amigdalian în care ajunge (sistem emoțional secundar) în acțiune în cazul bărbaților și în amintire emoțională detaliată în cazul femeilor. Această idee este dublată de alte două studii. Unul dintre acestea evidențiază faptul că femeile tind să-și formeze amintiri mai puternice ale evenimen- telor emoționale comparativ cu bărbații (Hamann, 2005) iar celalalt indică faptul că activitatea amigdalei drepte este strâns legată de acțiune (Lanteaume, 2007). Această diferenţă intersexuală vis-à-vis de stres este probabil principalul motiv pentru care sexul masculin nu obişnuieşte să-şi exprime emoţiile prin intermediul limbajului. Energia emoţională negativă în cazul bărbaţilor este menită a fi convertită în acţiune în timp ce în cazul femeilor aceasta este convertită în engrame emoţionale detaliate (la a căror fixare probabil că expresia emoţiilor prin intermediul limbajului verbal, para- şi non-verbal contribuie într-o anumită măsură). O altă descoperire (dureroasă pentru adepţii constructi- vismului social al genurilor) în ceea ce priveşte diferenţele intersexuale este faptul că puii maimuţelor vervet arată în mod consecvent predilecţii specifice sexului pentru jucării, similare copiilor (Alexander, 2002). Aceste predilecţii nu sunt rezultatul educaţiei ci al constituţiei genetice.

Un alt subiect care necesită atenţia noastră este relaţia de cuplu şi ataşamentul. Conexiunea care se construieşte în cadrul unei relaţii este esenţială pentru sănătatea individului. Ruperea acestei legături lasă individul vulnerabil în faţa unor afecţiuni grave induse de stres (Smith, 2011; Bartz, 2006) Alte studii arată faptul că separarea unor animale de perechile lor conduce la alterarea funcţiei cardiovasculare, la amplificarea activităţii axei HPS (hipotalamus-pituitară-suprarenale) şi la simptomatologie anxios-depresivă (Grippo, 2007a; 2007b; 2007c; 2008; Lieberwirth, 2012). În cazul oamenilor si al primatelor superioare, consolarea partenerului de cuplu (mângâierea, îmbrăţişarea) consecutiv unui eveniment stresant reprezintă o modalitate critica de coping la stress (Fraser, 2008; Dunbar, 2010). Separarea socială (4 săptămâni) cauzează intensificarea expresiei receptorilor oxitocinici în nucleul paraventricular al hipotalamusului în cazul ambelor sexe şi creşterea concentraţiei oxitocinei în sânge doar în cazul femelelor. (Pournajafi, 2013). Sistemul oxitocinic joacă un rol aparte în modularea răspun- surilor fiziologice şi comportamentale la ruperea legăturii. Atașamentul poate acționa ca un buffer împotriva evenimentelor aversive. O oră de imobilizare a unei femele intensifică com- portamentul anxios si creste concentrația serică a cortico- steronului (hormon al stresului) în femelele care se recuperează singure, comparativ cu femelele care se recuperează alături de partenerul de cuplu. În cazul recuperării in cuplu a fost evidențiată o intensificare a eliberării oxitocinei in nucleul paraventricular (Smith, 2014).

Ok, am văzut faptul că ataşamentul şi relaţia de cuplu sunt esenţiale pentru protejarea indivizilor împotriva efectelor nocive ale stresului, că dezintegrarea relaţiei declanşează răspunsul la stres şi că la baza ataşamentului există mecanisme diferite în funcţie de sex. Dar cum se manifestă aceste mecanisme în timpul formării ataşamentului? Atunci când le-a fost prezentata „o opțiune mai buna”, masculii care formau un cuplu nu au manifestat o schimbare semnificativă in preferinţe. Toţi masculii au continuat să trateze femelele noi (opţiunea mai bună) drept intruși teritoriali însă un subset de femele au manifestat o preferință mai puternică pentru masculii noi (opțiunea mai bună). Aceste observații indică faptul că rolul formarii conexiunii de cuplu diferă în funcție de sex, funcţionând ca o perioadă prelungită de evaluare a partenerului numai în cazul sexului feminin (Leese, 2012).

Un studiu major (Fernandes, 2016) a bătut în cuie empirice un adevăr prezent de multă vreme în conştiinţa colectivă. Dar uneori chiar şi un truism are nevoie de suport empiric. În general femeia se simte mai apropiată de bărbat a doua zi după sex. Bărbatul, însă, se simte mai puțin legat de femeie după aceea. Mai mult, bărbatul tinde s-o vadă mai puțin atrăgătoare imediat după ce sexul s-a încheiat, experimentând ceea ce inspiraţia altor autori i-a făcut să numească „tulburare de emoţii negative postcoitale”. Ipoteza generală pe care au mers a fost faptul că vinovăţia, ruşinea şi alte emoţii negative care emerg în conştiinţa bărbatului imediat după finalizarea contactului sexual nu sunt o tulburare ci îndeplinesc o funcţie adaptativă de menţinere a reputaţiei sale sexuale împingând bărbatul în căutarea unei opţiuni mai bune. Pe de altă parte, femeile vor mai multă apropiere după actul sexual decât bărbații şi este mult mai probabil să se simtă respinse după o relaţie de scurtă durată. Aceste aspecte nu sunt noi. Primul cercetător care a evidenţiat posibilă adaptare reproductivă masculină în modificarea dispoziţiei afective consecutive actului sexual a fost Martie Haselton în 2001 (Haselton, 2001). Deşi truisme, aceste „descoperiri” au implicaţii majore în evoluţia speciei noastre. Ele constituie o dilemă socială cu care ambele sexe au fost nevoite să se confrunte încă din cele mai vechi timpuri ale liniei genetice. Această dilemă este esenţialmente rezultatul unei permanente lupte între două adaptări antagonice cu obiective specifice: maximizarea şanselor de supravieţuire a potenţialului copil prin securizarea relației de cuplu şi maximizarea succesului reproductiv prin dispersia materialului genetic în populaţie. În cele ce urmează vom încerca să punem toate aceste lucruri cap la cap.

Cheia în care putem în care putem înţelege aceste aspecte este una evoluţionistă. Trebuie să ţinem minte faptul că adaptările despre care vom vorbi în continuare au evoluat în condiţii arhaice, pe vremea când sexul era indisolubil legat de procreare. Astăzi dispunem de măsuri contraceptive care ne permit să separăm cele două aspecte însă adaptările sunt în continuare aceleaşi, la fel de implicate în viaţa noastră psihică şi în comportament. Prin urmare, separarea sexului de sarcină nu este echivalentul separării sexului de implicaţiile sale emoţionale. Mecanismele emoţionale primare implicate funcționează la niveluri mult mai profunde ale arhitecturii cerebrale unde rigiditatea și autonomia este norma. Ele au mai mult de-a face cu persistența liniei genetice și mai puțin cu distracția și plăcerea socială. Se poate invoca procesarea terțiară ca mijloc de contracarare a acestui efect: restructurarea cognitivă a căii naturii. La urma urmei, suntem fiinţe raţionale, inteligente şi capabile să ne stăpânim impulsurile în virtutea principiilor morale. Problema este faptul că sistemele terțiare sunt construite „deasupra” acestor sisteme primare ca o interfață menită a le facilita o expresie superioară din punct de vedere adaptativ. Ierarhia de putere este inversa ierarhiei puterii predictive. Aici se mai adaugă şi „experienţa de viaţă” a mecanismelor bazale (sute şi sute de mii de ani) acumulată într-o varietate de condiţii străine pentru mintea conştientă a omului modern. Dacă procesele terțiare reprezintă inginerul, procesele fundamentale reprezintă angajatorul şi arhitectul.

În cazul multor specii, împerecherea sexuală este de obicei precedat de o perioadă de curtare a femelei de către mascul, a cărei întindere în timp variază în funcţie de specie. Acest lucru este crucial pentru decizia de selecţie (sau respingere) sexuală a femelei vis-a-vis de mascul. Este în esență o perioadă competitivă din perspectivă masculină (masculul trebuie să demonstreze) şi evaluativă din unghiul feminin (femela trebuie să aleagă) deoarece femela este cea care va suporta cele mai mari costuri de reproducere, motiv pentru care nevoită să se asigure de capacităţile şi disponibilitatea masculului pentru investiţii compensatorii. Această perioadă este crucială pentru formarea legăturii de cuplu. Într-o anumită măsură, cu cât masculul investește mai mult în curtoazie, cu atât mai mult timp petrece în compania femelei şi cu atât atașamentul lui devine mai puternic iar sexul care o succedă reprezintă OK-ul femelei şi validarea finală a competențelor de care a dat dovadă.

În cadrul speciei noastre, costurile pentru împerecherea pe termen scurt au fost de-a lungul evoluţiei majore şi suportate integral de către zestrea genetică a sexului feminin (şanse reduse de supravieţuire a copiilor fără tată), motiv pentru care femeia a evoluat adaptări care promovează împerecherea pe termen lung care se manifestă în prelungirea fazei evaluative. Pe de altă parte, legătura de cuplu presupune costul sacrificării posibilităţii de maximizare a succesului reproductiv, cost suportat de zestrea genetică masculină, motiv pentru care bărbatul a evoluat ca răspuns adaptări de reducere a acestui cost (disimularea, de exemplu). Faptul că bărbații au predilecţii pentru maximizarea numărului de parteneri sexuali iar femeile pentru maximizarea succesului reproductiv în cadrul cuplului este ancorat empiric. În medie, bărbaţii îşi doresc 18 parteneri sexuali pe parcursul vieţii în timp ce femeile numai 4 iar femeile, spre deosebire de bărbaţi, sunt reticente în a întreţine relaţii sexuale în prima săptămână cu un partener nou (Buss, 1993). Fiecare sex exercită presiune pe celălalt sex prin intermediul celor două predispoziţii. În faza de curtare, femeia poate evalua competențe și capacități (competenţe sociale, capacitatea de a susține efort pe termen lung fără gratificare imediată etc.) și disponibilitatea bărbatului de a investi efort, ca măsuri generale ale capacității și disponibilităţii de a investi în urmaşi. Într-adevăr, sexul feminin este mai interesat de aceste aspecte decât de atractivitatea fizică, acesta fiind motivul variabilităţii mai mari în evaluările feminine ale atractivităţii masculine (Townsend, 1997). Sexul feminin are o adaptare naturală pentru împerecherea pe termen lung: anxietatea care rezultă din incertitudinea cuplului şi prefigurarea abandonului. Prin această adaptare rezistă în mod natural impulsurilor sale sexuale primare (care promovează împerecherea pe termen scurt): emoţiile negative contracarează sau temperează impulsul sexual. Siguranţa şi securitatea în cuplu se instalează treptat pe măsură ce este construit sentimentul familiarităţii. În mod implicit, în această fază potenţialul cuplu trăieşte experienţe pozitive iar timpul petrecut împreună constituie premisa fundamentală a ataşamentului masculin. Dacă primul contact sexual survine prea repede şi fără efort, ataşamentul se formează doar în partea sexului feminin în timp ce adaptarea masculină pentru împerecherea pe termen scurt îi domină comportamentul: nu există nimic care să-i contrabalanseze ENP-ul (“emoţiile negative postcoitale”) şi tendinţa de a se distanţa imediat după contact.

Este, de asemenea, o perioadă în care bărbatul evaluează valoarea feminină. Istoric vorbind, femeia care nu necesită minime investiții de timp şi efort înainte de a oferi satisfacție sexuală unui anumit bărbat era de obicei de o calitate reproductivă inferioară în raport cu standardul maximal-repro- ductiv pe care acesta îl putea atinge prin curtare. Promiscuitatea se bătea cap în cap cu certitudinea paternă şi acesta este numai unul din subiectele evaluării masculine. O femeie la care accesul era facil prezenta un risc crescut de a naşte descendenţi care aparţineau unor linii genetice masculine străine, acest risc fiind invers proporţional cu disponibilitatea investiţiei paterne.

Sexul fără o perioadă suficientă de curtare are consecinţe dramatice pentru femei atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. O partidă de sex ocazional activează instantaneu motorul ataşamentului feminin care generează nevoia de apropiere fizică şi emoţională imediat după sex. Dacă un bărbat pleacă, ataşamentul nou format este distrus. Distrugerea ataşamentului se manifestă în experienţe afective negative al căror rol este de a semnala eșecul fazei evaluative și selective și pentru a anunța pericolul viitor al potenţialei diade mamă-copil. Aceasta este un cost pe termen scurt suportat de organismul feminin. Pentru a înțelege daunele pe termen lung, trebuie să facem un mic ocol prin subiectul atractivității sexuale. Atractivitatea NU este un lucru subiectiv! Ambele sexe evaluează ca fiind atrăgătoare persoanele de sex opus desemnate ca fiind atrăgătoare pe baza unor standarde obiective precum simetria feței, maxilarele proeminente, masa musculară a părţii superioare a corpului, înălțimea etc. (la bărbați) și raportul talie-șold, trăsături faciale și corporale ca indicatori ai tinereţii și sănătăţii (la femei). Aceste caracteristici obiective de atractivitate se află la baza dinamicii „pieței sexuale”. Atractivitatea produce o ierarhizare a indivizilor în cadrul căreia rangurile superioare au acces sexual la majoritatea rangurilor sexului opus iar rangurile bazale au acces limitat sau chiar nul. In general, toți oamenii sunt atrași de indivizii din vârf în timp ce indivizii din vârf sunt atraşi, în general, numai de omologii lor sau de indivizi de pe ranguri apropiate (“în general” = variabile subiective şi contextuale). Toți oamenii ţintesc către stele (inclusiv stelele). Iată un caz interesant. O femeie de rang 6 întreţine în mod repetat relaţii sexuale ocazionale cu diferiţi bărbați de rang 10. Un bărbat de rang superior poate fi interesat sexual de o femeie de rang inferior datorită unei adaptări care facilitează împerecherea pe termen scurt: reducerea standardelor. Unul din studiile prezentate mai sus (Buss & Schmitt, 1993) arată că deşi bărbaţii pot fi interesaţi sexual de femei din diverse categorii de vârstă în condiţiile în care miza este un contact sexual fără implicaţii pe termen lung, atunci când se pune problema angajamentului marital, preferinţele lor sunt drastic restrânse limitându-se, independent de propria vârstă, la categoria feminină de vârstă 17-25 ani, interval în care valoarea reproductivă feminină este maximă.

Un bărbat de rang 10 este interesat de o partidă ocazională de sex „fără complicaţii” cu o femeie de rang 6 tocmai datorită efortului minimal sau nul necesar pentru obținerea gratificării sexuale. Prin urmare, condiția pentru dezvoltarea ataşamentului este satisfăcută doar în cazul ei. În consecință, el pleacă. Formarea rapidă a ataşamentului feminin, însă, face practic imposibil ca ea să urmeze același parcurs ca si el, fără a fi nevoit să experimenteze efectele negative ale separării. Sistemul cerebral feminin, pe măsură ce experiențele sexuale de acest tip se repetă, intră într-un ciclu de distrugere și reparare. Procesele secundare (condiționate) intră în arenă asociind satisfacția derivată din formarea ataşamentului cu indivizi de rang 10. Procesele terțiare (cognitive) încercând să formuleze o semnificaţie pe care s-o atribuie acestei asocieri, de obicei ajung să ajusteze reprezentarea rangului personal în funcţie de rangul partenerilor sexuali ocazionali. Pe măsură ce ciclul se repetă, creierul ei încearcă să se adapteze la această situație desensibilizându-se treptat la efectele negative ale dezintegrării ataşamentului. Creşterea capacităţii de tolerare a modificărilor neurochimice care însoţesc abandonul coincide cu pierderea capacităţii pentru ataşament – nu poţi fi ataşat de o persoană a cărei absenţă te lasă indiferent. Această adaptare îi permite creierului să redobândească homeostazia în acest context specific, facilitând astfel continuarea experientelor ocazionale. Da, femeia se poate bucura de o satisfacție pur sexuală la fel ca un bărbat, fără implicaţii emoționale. Dar această reuşită vine cu prețul pierderii capacității de formare a ataşamentului iar potenţialii parteneri capabili şi disponibili pentru angajament marital de rang similar îi trec pe sub radar. Aceasta este, din păcate, o consecinţă pe termen lung a libertăţii sexuale feminine, mai ales pentru că timpul investit în distracţie este timp care se adaugă vârstei care corelează negativ cu atractivitatea şi şansele formării unui cuplu. Mecanismul ataşamentului masculin este protejat natural de acest efect al sexului ocazional prin simplul fapt că nu se formează la fel de repede şi prin faptul că bărbatul nu are în general acces sexual la rangurile superioare (femeile nu sunt de obicei interesate de bărbații de rang inferior).

*text din Pănoiu, F. (2020). Arhitectura Experienței Umane (București: Ed. Universitară): 97-105.

**pentru referințe, consultă publicația

Despre emoții: experiență, concept și modele

Florin

Cuvântul emoţie provine din verbul latin emovere care înseamnă mișcare. În cazul celor mai multe specii capabile de emoţii, acestea sunt indisolubil asociate acţiunii sau, altfel spus, emoţiile se exprimă prin acţiune. Înainte ca sistemul cerebral să evolueze funcţii reflexive (sau procese terţiare de control descendent), emoțiile nu erau altceva decât colecții de senzații corporale şi impulsuri care semnalizau o perturbare a homeostaziei interne şi care forțau organismul să acționeze în anumite moduri predefinite pentru a o reduce sau preveni. Sigur că mamiferele (și nu numai) pot trăi emoții însă acest lucru nu înseamnă neapărat că toate mamiferele posedă capacitatea de a reflecta asupra experiențelor lor emoționale. Această capacitate pare a fi rezervată mamiferelor mai dotate din punct de vedere cortical. Cu toate acestea, afectele primare „brute” sunt trăite ca experiențe plăcute sau aversive care modulează comportamentul și asigură învățarea la nivel secundar (condiționarea). Minţile emoționale ale majorității mamiferelor sunt limitate la afișarea „intenției în acțiune” și nu a unei „intenții a acțiunii”, cea din urmă fiind un rezultat al separării celor două componente de către funcția reflexivă. În terminologia lui Endel Tulving capacitățile majorității mamiferelor combină conștiința anoetică (competența fără comprehensiune) și noetică(comprehensiunea competenței) fără a atinge în mod necesar conștiința autonoetică (conștiința de sine) – fiind incapabile să stocheze în memorie experiențe suficient timp încât să acceseze trecutul și să anticipeze viitorul. Abia când mintea umană a evoluat capacitatea de a reflecta asupra acestor “pachete” senzorial-impulsive, de a dobândi capacitatea de a decide momentul şi forma de expresie şi de a le articula prin intermediul limbajului, acestea au putut fi diferențiate și etichetate ca emoții specifice: bucurie, entuziasm, frică, furie, dispreţ, dezgust, jenă, surpriză, vinovăţie, tristeţe etc. Aceasta este diferenţa dintre emoţie ca experienţă şi emoţia ca şi concept. Panksepp spunea:

“O perspectivă a procesului primar / emoției bazale poate prevala în multe regiuni subcorticale în timp ce abordările constructiviste / dimensionale pot fi utile pentru înțelegerea conceptelor emoționale superioare rezultate din procesarea neocorticală. Cu alte cuvinte, astfel de dezbateri pot reflecta pur și simplu diferite perspective ale cercetătorilor care investighează diferite niveluri de control.”

Rolul central pe care-l joacă gândul articulat în diferenţierea conştientă a emoţiilor este evident în cazurile în care individul anxios sau depresiv acuză simptome fiziologice pe care le asimilează unei potenţiale afecţiuni organice, ramânând complet străin de emoţiile implicate. Pentru el nu există nu există frică ci o posibilă afecţiune cardiacă sau neurologică, nu există “conflict intern” ci oboseală cronică, migrene şi eventual o boală terminală. Nu există conştiinţa emoţiilor în absenţa conceptului de emoţie. În lipsa conceptului, senzaţiile şi impulsurile declanșate de rețeaua salienței pot fi cuplate la complexele memetice disponibile la nivelul repertoriului personal (boală, de exemplu), alcătuind uneori o configuraţie patologică ce sugerează căi de acţiune maladaptative (cure cu tot felul de ceaiuri, ritualuri, magneţi şi pietre miraculoase şi costisitoare financiar).

Emoţiile sunt reflectări ale valorii adaptative a experiențelor, aflate în interacţiune cu cele două tipuri de procesare – algoritmică și euristică – și servesc atât ca input cât si ca output. Cel mai bun mod de a le înţelege este de a le privi ca pe niște sisteme de semnalizare a congruenței dintre acțiune şi scop. Când experienţa acțiunii este conformă așteptărilor, integritatea arhitecturii interne este asigurată, dezechilibrul homeostatic (evocat de diverse modalităţi senzoriale care au compus starea de necesitate care a stat la baza acţiunii adaptative) este remediat iar acest lucru este semnalizat prin configuraţii senzoriale specifice unor emoţii pozitive, semnificând deplasarea în teritoriu explorat. Aceste emoţii sunt considerate pozitive deoarece semnalizeazăsecurizarea avantajului adaptativ. Când apar discrepanţe între așteptări și experienţă, semnalizarea se face prin intermediul emoţiilor negative, fiind specifică deplasării în teritoriu neexplorat. Emoţiile negative, alături de celelalte componente ale reprezentărilor emisferei drepte, sunt “propuneri”, intuiţii, variante ale semnificaţiei discrepanței dintre așteptări și experiențe, care servesc analizei comparative. Dacă procesarea emisferei stângi reuşeşte articularea unei “propuneri” venite din emisfera dreaptă, discrepanţa este definită, obstacolul este recunoscut iar procesul explorator se încheie printr-o actualizare a hărţii (formarea unei reprezentări de rezoluție înaltă a relaţiei cu obstacolul). Dacă, însă, emisfera stângă nu reuşeşte articularea niciunei propuneri, controlul acțiunii rămâne la nivelul celei drepte, unde obstacolul se reflectă în reprezentări ale potenţialului, care vor fi trimise în continuare celei stângi, sub formă de propuneri până când se va reuşi articularea sa. Acest lucru este evident în tulburarea de stres posttraumatic, când conştiința este invadată de flash-back-uri (secvențe disparate ale șocului însoțite de emoţii foarte puternice) care invadează conştiința, cerându-se integrate într-o narativă coerentă. Acelaşi fenomen este vizibil și în cazuri mai puțin dramatice, când o problemă nerezolvată, evitată pe parcursul zilei, seara acaparează conştiința și împiedică instalarea somnului.

Emoţiile sunt pictograme ale complexelor senzoriale specifice stării (actuale sau prefigurate) de echilibru sau dezechilibru homeostatic. Frica, de exemplu, este eticheta conştientă aplicată pe o serie de senzaţii fizice declanşate de modificările parametrilor de funcţionare a organismului (precum tensionarea muşchilor posturali, intensificarea frecvenţei cardiace etc.) de către sistemul nervos autonom – ramura simpatică.

Din perspectivă evoluționistă, emoţiile preced cu mult apariţia limbajului articulat şi a procesării reflexive, ceea ce înseamnă că nu întotdeauna emoțiile sunt consecința gândurilor. Un gând negativ este rezultatul articulării unei propuneri încărcate emoţional care poate sau nu să corespundă experienței. De această corespondenţă depinde adaptabilitatea acțiunii mobilizate care poate produce experiențe negative (dezadaptativă), perpetuând emoția negativă, sau pozitive, reducând afectul (adaptativă). Dacă cineva te amenință, emoția reactivă automată este frica sau furia, activată împreună cu reprezentările implicite specifice emisferei drepte. Ceea ce gândești conştient despre această experienţă şi ceea ce faci poate anula, menține, amplifica sau înlocui afectul, acesta fiind unul din punctele centrale ale terapiei cognitiv- comportamentale, alături de articularea emoţiei şi a reprezentărilor implicite (scheme). Ceea ce este articulat, devine conştient și, în consecință, poate fi modificat. Ceea ce nu este articulat rămâne, în cea mai mare măsură, inconștient şi, prin urmare, continuă să exercite presiune în sensul integrării sale conştiente. O problemă adaptativă rămasă nerezolvată se cere a fi explorată până când i se va găsi o soluţie deoarece reprezintă o vulnerabilitate a organismului în eventualitatea unei reiterări.

În creier există structuri arhaice în care se desfăşoară procese bazale ce generează experiențe primare (sau emoţii primare) care ulterior sunt elaborate în neocortex. Simultan, predispozițiile generate de aceste sisteme subcorticale ghidează sau „tutelează” dezvoltarea sistemului cortical, punându-şi amprenta asupra arhitecturii proceselor reflexive. De-a lungul maturizării cerebrale, aceste regiuni ale creierului separate atât fizic cât și evoluţionist, dezvoltă o relație de balansare reciprocă pentru a determina dacă un eveniment de viață ar trebui să declanșeze sau să inhibe expresia unei emoții primare. De asemenea, există evidențe care sugerează o interacțiune similară a structurilor cerebrale superioare, ca de exemplu, cortexul prefrontal ventromedian (mai vechi din punct de vedere evoluționist) și cel dorsolateral (mai nou). Cu toate acestea, în ciuda creșterii influenței corticale odată cu maturizarea, rămâne clar faptul că sistemele emoționale subcorticale își rezervă dreptul de veto – au capacitatea de a opri activitatea corticală în timpul experiențelor emoționale puternice (Damasio, 2000). Dacă un stimul semnificativ filogenetic (un șarpe pentru primate, o felina pentru șobolan etc.) rezonează în sistemele emoționale primare, energia subcorticală poate prelua controlul acțiunii din brațele cortexului. Această relație bidirecțională (de jos în sus și de sus în jos) presupune atât implicarea continuă a stărilor afective în percepții, gânduri și dorințe cât și capacitatea corticală dezvoltată pe parcursul maturizării de a modula sistemele emoționale bazale în scopul unei balansări adaptative în raport cu evenimente de viață. Un pacient care a pierdut structuri cerebrale considerate în general ca fiind parte integrantă a experienței emoționale – insula, amigdala și cortexul cingulat anterior – și-a păstrat intactă întreaga gamă de emoții și expresiile aferente. Originile emoţiilor trebuie că se ascund în straturi mai bazale ale arhitecturii cerebrale, predicţie care concordă cu evidenţele experimentale. Prin electrostimulare au putut fi evocate răspunsuri emoționale agresive la pisici cărora li s-a stimulat sistemul FURIE care se întinde de la periapeductul cenusiu (PAC) și hipotalamusul medial (nivel primar), până la amigdala (nivel secundar). Răspunsurile agresive evocate prin electrostimularea amigdalei au fost abolite prin leziuni la nivelul hipotalamusului sau PAC iar declanșarea răspunsurilor agresive prin stimularea hipotalamică a fost condiționată de integritatea PAC, dar nu şi de cea amigdaliană. La cel mai bazal nivel, răspunsurile agresive declanșate prin stimularea PAC nu au fost dependente de niciunul dintre cele două niveluri superioare. Din punct de vedere filogenetic, PAC este cea mai veche achiziție dintre cele trei iar amigdala este cea mai nouă. După cum am văzut deja, această ierarhie temporală se traduce într-o ierarhie de forțe în cadrul căreia cele mai vechi sisteme sunt și cele mai puternice în generarea impulsurilor brute. Output-ul PAC este complet asimilabil conceptului de arhetip prin aceea că păstrează nealterate reprezentările pericolelor ancestrale cu care linia genetică a organismului s-a confruntat de-a lungul milioanelor de ani. În amigdală (nucleii bazolaterali) emoția primară este supusă unui proces secundar de condiționare prin care reacția este atașată la pericole noi. Astfel arhetipul “îmbracă” o formă contextualizată a prezentului care permite organismului adaptarea.

Este mai mult decât evident faptul că sistemele bazale şi emoţiile primare au un cuvânt greu de spus în privinţa arhitecturii personalităţii. Psihologia modernă a personalității operează pe baza unui model cu cinci dimensiuni distilate prin multiple cercetări empirice, cunoscut sub numele de “Big Five”. Modelul “Big Five” a fost susținut masiv de studiile lui Lewis Goldberg, precum și de un raport care confirmă existența celor cinci dimensiuni în populații de cimpanzei (King, 1997). Cele cinci mari scale sunt denumite în mod obișnuit Extraversiune, Agreabilitate, Conștiinciozitate, Stabilitate emoțională / Nevroticism și Deschidere catre experiență. În ciuda notorietăţii acestui model, taxonomia Big Five pare în prezent să se fi împărțit în mai multe teorii concurente care propun șase și șapte dimensiuni ale personalității sau chiar una, două sau trei. Consensul privind factorii fundamentali de personalitate nu este atât de solid pe cât părea iniţial. Trebuie că în subsidiarul taxonomiei “Big Five” se ascund factori “mai” fundamentali.

Jaak Panksepp, cercetător în domeniul neurologiei şi întemeietorul neuroştiinţei afectivităţii, a adoptat o abordare diferită, una a diferenţierii tiparelor naturii la nivel biologic utilizând stimularea electrică cerebrală. El a urmat linia experimentală a lui Hess care în anii ‘30 evocase un răspuns de furie la pisici folosind stimularea electrică hipotalamică, logica experimentală fiind următoarea: dacă experimentatorul introduce un stimul electric nestructurat brut într-o anumită regiune a creierului și evocă în mod fiabil (1) un tipar coerent și consecvent de acțiune emoțională și (2) o stare afectivă subiectivă căreia ii poate fi stabilită valența (plăcută sau aversivă) prin intermediul observației directe a reacției subiectului (auto-stimularea sau evitarea apropierii), atunci electrostimularea a activat un circuit cerebral înnăscut, necondiționat, organizat de evoluție, asociat comportamentului emoțional observat. Folosind în principal electrostimularea cerebrală (și ocazional manipulări farmacologice și leziuni localizate ale creierului) Panksepp a identificat șapte sisteme cerebrale emoționale, după cum urmează: CĂUTARE / Anticipare, FURIE / Furie, FRICĂ / Anxietate, DORINȚĂ SEXUALĂ, GRIJĂ/ Nurturanţă, PANICĂ / Tristețe și JOACĂ / Satisfacţie socială). Panksepp a folosit majuscule pentru a distinge aceste sisteme cerebrale emoționale primare de felul în care emoţiile primare sunt folosite în mod convențional. Aceste sisteme sunt arhetipale în natura lor, fiind dobândite pe parcursul evoluției și oferind cadrul general (un fel de manual de baza pentru viaţă) pentru procesele secundare de învățare prin intermediul cărora iau forme specifice, contextualizate. Aceste sisteme de condiționare pot fi considerate ca fiind procese secundare care integrează noi experiențe în cadrul primar, permițând stimulilor contextuali neutri să declanșeze prin asociere cu stimulii necondiționati emoția primară și reacțiile aferente. Într-un mediu atât de complex precum cel al mamiferelor, mai cu seamă al celor de ordin superior (primatele), învățarea prin condiționare este insuficientă, de aceea trebuie invocat un sistem terțiar pentru a explica modul în care secvențele noi și complexe de comportament sunt asimilate din Cultură. În mod evident, acest sistem terţiar este neocortexul.

leziunile corticale duc adesea la creșterea reactivitătii emoționale, fapt ce concordă cu rolul de inhibitor și regulator al emoțiilor pe care-l joacă cortexul și nu cu cel de activator. Această concluzie este pervazivă în studiile antrenate de modelul lui Panksepp. Într-un experiment în care se studia comportamentul de joacă al șobolanilor, leziunile din regiunea parafasciculară a talamusului au redus comportamentul ludic (“pinning”) cu 73% simultan cu frecvența solicitărilor de joacă, indicând o motivație redusă pentru joacă în comparație cu grupurile de control (șobolani fără leziuni). Experimentul indică faptul că efectele leziunii acestei zone subcorticale sunt specifice jocului. Testele suplimentare efectuate pe subiecți fără leziuni au indicat faptul că experiențele de joacă au amplificat inhibiția comportamentală nespecifică reacției la frică. Combinând observațiile din ambele experimente, autorii au sugerat posibilitatea ca una dintre funcțiile pe termen lung ale jocului social să fie promovarea maturizării diferitelor zone cerebrale superioare, inclusiv a celor frontocorticale. Prin intermediul unor mecanisme insuficient înțelese, activarea unui sistem subcortical JOACĂ pare să faciliteze dezvoltarea funcției de inhibiție comportamentală a lobului frontal și maturizarea capacității de reglare a impulsurilor ludice excesive.

Panksepp a văzut în depresie o manifestare a sistemului PANICĂ, presupunând, de asemenea, că depresia ar putea fi consecința atât a unui afect pozitiv redus, cât și a unuia negativ amplu iar cercetări ulterioare au evidențiat scoruri mici la dimensiunea CĂUTARE și scoruri mari la PANICĂ în cazul pacienților depresivi, comparativ cu grupul de control. O altă predicție derivata din modelul lui Panksepp a fost că stimularea traiectului mezolimbic (o componentă pincipală a sistemului CĂUTARE) ar putea atenua depresia rezistentă la tratament. În cadrul unui studiu longitudinal, electrostimularea nucleului accumbens a produs efectul scontat însă pe termen scurt. Ulterior, în cadrul unui studiu mai amplu, la cinci din zece subiecți cu depresie refractara s-a reușit reducere cu 50% a simptomatologiei depresive. Intr-un alt studiu electrodul a fost mutat în fasciculul medial (parte din sistemul CĂUTARE cu rol în anticiparea gratificării) al pacienților cu depresie refractară. În șase din șapte cazuri s-a obținut o remisie care s-a menținut de-a lungul celor opt luni de observație din cadrul studiului.

Fiecare emoţie primară este output-ul unui sistem cerebral distinct. Acum să ne întoarcem la relaţia modelului lui Panksepp cu Big Five. Una dintre predicțiile lui Panksepp a fost că procesele emoțional-bazale constituie fundamentele psihobiologice ale personalității. În acest scop au fost dezvoltate Scalele de Personalitate ale Neuroștiințelor Afective (ANPS). ANPS a fost conceput pentru a măsura activările auto-raportate a șase în cele șapte emoții primare (dorința sexuală fiind exclusă pentru a evita bias-ul social). Instrumentul a fost tradus și validat în 10 limbi diferite iar studiile comparative dintre ANPS și Big Five au evidențiat o uniformitate corelativă. În timp ce JOACA din ANPS corelează cu Extraversia din Big Five iar CĂUTAREA cu Deschiderea la experiențe, studiile relevă faptul că alți factori Big Five reprezintă configurații de ordin superior ale activităţii sistemelor bazale. De exemplu, Agreabilitatea combină sistemul GRIJĂ (asociat scorurilor mari de Agreabilitate) și sistemul FURIE (asociat scorurilor mici de Agreabilitate). Scala Stabilității emoționale combină în polul negativ toate cele trei sisteme emoționale negative (FURIE, FRICĂ și PANICĂ). Aceste corelații sunt stabile transcultural, lucru ce indică un potențial efect neuro-biologic ancestral global. Există, însă, o excepție. Nu a fost observată nicio asociere între emoțiile primare măsurate de ANPS și dimensiunea Conștiinciozitate, o ipoteză pertinentă fiind faptul ca factorul nu măsoară o emoție a procesului primar ci, mai degrabă, anumite aspecte ale inhibiției neocorticale și modulării cognitive emergente a emoțiilor primare, cortexul exercitând astfel control terțiar de sus în jos asupra reacțiilor emoționale subcorticale.

Reacţiile emoţionale cu valenţă negativă care sunt declanşate de izolarea socială (singurătatea) pe lângă evidenta experienţă aversivă pe care o generează (dispoziţie afectivă negativă), cauzează individului nesiguranţă în raport cu habitatul său şi cu intenţiile celorlalţi, activând în mod necesar mecanisme defensive arhaice al căror output îl experimenteazădrept stress. Indivizii singuratici raportează niveluri mai mari de stress în viaţa de zi-cu-zi şi exhibă o capacitate mai redusă de control asupra focusului atenţional. Răspunsul natural la singurătate este stresul: accentuarea sensibilităţii generale a organismului faţă de stimuli cu potenţial aversiv. Este o adaptare fundamentală deoarece supravieţuirea unui organism izolat depinde de măsura în care poate anticipa şi detecta ameninţări variate ce pot surveni din direcţii şi în forme nedeterminate.

Asocierea singurătăţii cu răspunsul la stres nu depinde de factorii de personalitate, fapt ce sugerează posibilitatea ca reacţia la singurătate să fie un mecanism achiziţionat filogenetic. Constituţia genetică a omului zilelor noastre nu este un simplu derivat al succesului reproductiv individual cât mai cu seamă din succesul reproductiv al urmaşilor săi. Dacă atuurile adaptative ale altor specii de animale rezidă în forţă, viteză, camuflare etc., supravieţuirea şi reproducerea umană s-a bazat masiv pe puterea gândirii şi abilitatea de a utiliza unelte, pe capacitatea de a induce în eroare şi de a detecta viclenia, pe comunicare, cooperare şi capacitatea de a forma alianţe. O însemnată vulnerabilitate a speciei noastre a fost faptul că naşterea are loc înainte de încheierea dezvoltării biologice pe de-o parte din cauza volumului mare al cutiei craniene. Nou-născuţii nu sunt încă suficient dezvoltaţi încât să se bucure de un minim necesar de autonomie, rămânând complet dependenţi de mame. Dacă nou-născuţii nu beneficiază de nurturanţă şi protecţie din partea părinţilor pe perioade extinse, îşi pot pierde viaţă odată cu moştenirea genetică a părinţilor. Pentru evitarea unui astfel de deznodământ, repertoriul genetic a acumulat și conservat adaptarea conexiunii sociale (sistemul JOACĂ) şi grijii / nurturanţei (sistemul GRIJĂ). În trecutul ancestral al liniei noastre genetice, indivizii predispuşi să formeze relaţii sociale, să coopereze, să împartă hrana cu ceilalţi, să apere grupul şi să retalieze împotriva indivizilor care încălcau normele de reciprocitate au fost avantajaţi din punct de verede al supravieţuirii şi reproducerii, comparativ cu ceilalţi.

Strămoşii noştri (foarte) îndepărtaţi care au avut predispoziţii genetice pentru experienţe emoţionale negative (durere socială) în condiţii de izolare socială (singurătate) au fost probabil mult mai înclinaţi să se întoarcă în sânul grupului (trib, familie) pentru a-şi reduce sau anula stresul. Un efect secundar al acestei adaptări a fost faptul că, prin întoarcere, aceştia îşi reluau contribuţia la bunăstarea grupului, copiii fiind beneficiarii cei mai importanţi ai acestei adaptări care le oferea şanse mai mari de supravieţuire. Persistenţa genelor indivizilor fără acest mecanism adaptativ (care nu sufereau în separare), în pofida evidentului avantaj al libertăţii de mişcare (propagarea zestrei genetice într-o populaţie mai largă), a fost probabil redusă sau anulată prin reducerea drastică a şanselor de supravieţuire a copiilor pe care i-au abandonat.

Mecanismul singuratăţii este construit pe baza a două sisteme cerebrale bazale: sistemul durerii fizice, al cărui output-este asociat stimulului aversiv social – izolarea şi sistemul apetitiv, output-ul acestuia fiind asociat gratificării sociale. Durerea pe care o provoacă izolarea socială pe de-o parte, şi gratificarea pe care o oferă conexiunea cu ceilalţi pe de alta, motivează individul să investească efort în cultivarea relaţiilor sociale, promovânt comportamentele prosociale care cresc şansele supravieţuirii copilului şi, mai târziu, ale reproducerii sale. Experienţa aversivă a singurătăţii promovează astfel comportamente prosociale care, la rândul lor, asigură persistenţa liniei genetice. Un cost semnificativ al unui astfel de mecanism este prizonieratul relaţional şi submisivitatea. Ameninţarea experienţei aversive a singurătăţii promovează comportamentul submisiv (subjugare, autosacrificiu) ca variantă extremă a comportamentului prosocial, comportament modulat terţiar prin autoînvinovăţire, autocritică şi ostilitate faţă de propria persoană. Autoflagelarea nu este altceva decât output-ul sistemelor terţiare (reflexive) care tratează ca ameninţări output-uri primare şi secundare (impulsuri, emoţii, tendinţe, dorinţe) incompatibile cu alte output-uri primare și secundare investite cortical: un mod cortical (costisitor) de soluționare a conflictului intern dintre semnalul apetitiv și cel aversiv.

*text din Pănoiu, F. (2020). Arhitectura Experienței Umane (București: Ed. Universitară): 86-97.

**pentru referințe, consultă publicația